Recuperarea după cea de-a doua cezariană

Mda, sunt o mamă NEbună (adică deloc bună) căci am două operații de cezariană. Prima operație m-a ales ea pe mine, nu eu pe ea, a doua deja era recomandată, că, deh, majoritatea medicilor ginecologi optează pentru cezariană după cezariană. În ambele cazuri însă, cezariana a fost cea mai bună opțiune. Iubiriciul nu a vrut nicicum să coboare și era de prea mult timp în burtică, iar iubițica avea cordonul bine înfășurat după gât și o mânuță.

Dacă prima dată habar nu aveam ce mă așteaptă după operația de cezariană, a doua oară eram mai pregătită. Dar tot nu mă simțeam pe deplin pregătită… După a doua operație, mi-am dat seama că uitasem durerile aferente recuperării. Știam că doare, dar nu mi mai aminteam intensitatea durerilor. Încercăm doar să fiu pozitivă și îmi propusesem să mă ridic mai repede de pe pat decât prima dată, să arăt că sunt virează și să nu mai ratez startul alăptării. După prima cezariană, m-am ridicat după 5 ore, am urcat de la parter la etajul 1 pentru a ajunge în salon.

Cum efectul anesteziei nu a fost unul prea fericit, mi-am mișcat picioarele după vreo 3 ore. Durerile erau groaznice de cum au terminat doctorii cu operația. Bine, de dinainte de a finaliza, dar au fost totuși suportabile. Și încercam să mă ridic din pat, ușor, ușor, să nu mă rup. Dar, surpriză… Nicio șansă. Eram epuizată și profund îndurerată. Orice optimism și dorință de a mă ridica au pălit în fața durerilor și a fizicului extenuat.

Au trecut 5 ore, 6, 7…12 ore. Am reușit să mă ridic în ciuda durerilor pe care le resimțeam profund. Am mers cu greu 3 metri până la geamul de unde îmi puteam vedea cea de-a doua minune. Imediat am cedat și m-am pus în pat. După 2 ore am fost chemată la pansat, palpat, toaletat. Am scăpat de sonda urinară și mă gândeam cu groază la cum voi ajunge la baie, știind că drumurile vor fi dese din cauza consumului ridicat de lichide imperios necesare hidratării.

Fiecare ridicare din pat a fost un chin timp de vreo 60 de ore după operație. Nu exagerez, așa am perceput durerile de acut. Deși dorința de a alapta era imensă, durerile nu mi-au permis să alăptez. Am fost la fetiță de mai multe ori, dar nu suficient. Eram cu moralul la pământ și nu puteam spune nimănui. Infirmierele și asistentele păreau că sunt insensibile în fața durerilor mele. Nici nu îndrăzneam să cer calmante suplimentar.

La un moment dat, asistentele de la neonatologie mă forțau să alăptez. Mergeam și fără să îmi spună ele, doar că agitația lor nu m-a ajutat. La început ne chemau să le dăm minunilor noastre din biberon, fapt neînțeles. Nu aveau nicio intenție de a ne ajuta să alăptăm. Și ne doream toate trei (eu și colegele de salon). Eu eram deja la a doua experiență, deși prima a fost aproape inexistentă, dar colegele mele erau la prima. Nicio asistentă drăguță. Trebuia să ajungem în salonul minunilor cu ceva timp înainte de ora mesei pentru a încerca să alăptăm, că altfel nu aveam cum. Începeau să urle că o să avem timp de alăptat, să dăm copiilor laptele din biberon că ele nu pot aștepta. Dacă cumva alăptam mai devreme, făceau gălăgie că stricăm programul de hrănire a nou născuților. Cu o zi înainte să plec din spital, o asistentă m-a anunțat că minunea mea nu mai primește lapte, că doamna doctor neonatolog i-a scos fiicei mele laptele praf. Am rămas șocată. Așteptam să fiu anunțată și întrebată. Am sau nu am lapte suficient… Degeaba o puneam pe cea mică la sân, că laptele meu era insuficient pentru ea. Am solicitat lapte praf pentru completare și am avut mare noroc că am primit.

În ziua plecării, aproape că durerile alea mari nici nu mai erau. Abia așteptam să ajung acasă la iubiriciul meu, la soțul meu, să îmi duc iubițica la casa ei, să mă așez pe patul meu. Nici nu știu cum am reușit să stau vreo 2-3 ore în picioare înainte să plec, dar adrenalina și-a spus cuvântul. Ajunsă acasă, durerile au fost mai suportabile, eforturile făcute au fost mai mari.

Una peste alta, în vreo 5 zile pot afirma că m-am simțit destul de bine. După o săptămână eram mai voinică decât mi-am imaginat. Durerile parcă au fost mai mari a doua oară, dar, per ansamblu, recuperarea mi s-a părut mai rapidă. Poate și pentru că nu aveam încotro, că nu am beneficiat de același sprijin ca prima dată.

Femeile suferă și își revin repede, durerile se uită. Minunile cărora le dau naștere compensează orice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s