Vinovată de maturizarea precoce a iubiriciului

Mă uit la fiul meu și mă simt vinovată. Îmi plânge sufletul când văd că iubiriciul meu, care, dimineață de dimineață, seară de seară și nu numai, era în brațele mele la dăruit și cerșit de pupici și atenție, iar acum, de când s-a născut surioara, nici nu se mai uită la mine. Vorba vine că nu se mai uită, dar nu mai vine din proprie inițiativă „să ne iubim” și sufăr. Cu siguranță că și el suferă.

Mă învinovățesc uneori că nu am mai mult timp pentru el, că nu pot fi în două locuri în același timp, dar îmi pornit că zilnic voi face progrese să pot petrece iar mai mult timp cu el, cu amândoi copiii. Îmi doresc să mă pot multiplica, astfel încât amândoi copiii să beneficieze 100% de atenția mea, de prezența mea fizică lângă ei. Este dificil să aleg pe cine să împac prima dată când amândoi au nevoie de mine în același timp. Este dureros să îi auzi pe amândoi plângând fix în aceleași secunde…

Sunt momente când mă uit la el și îmi dau lacrimile de dor. Da, îmi este un dor nebun de băiețelul meu scump, de momentele noastre de iubire nemărginită. Când văd că se trezește sau că se pune la somn și nu vine să ne îmbrățișăm și să ne pupăcim, mă cuprinde tristețea. Realizez că puiul meu a crescut, s-a maturizat și nu mai simte nevoia de a ne dragăli toată ziua. Sau o simte și se interiorizează, nevoind să o deranjeze pe surioara sa, care stă toată ziua în brațele mele.

Deși am două comori, doi copii minunați, tânjesc după iubirea primului meu copil, un băiețel cuminte, echilibrat, inteligent și destul de matur emoțional. Continui însă cu declarațiile de iubire adresate lui. Îl îmbrățișez de cât mai multe ori pe zi, îi cer pupici și îmbrățișări, îi dovedesc că surioara ocupă același loc ca el în inima mea.