Autor: Mamă neBUNĂ

Anul trecut am ratat marea din cauza pandemiei. Anul acesta am revăzut-o, dar a fost prima dată când am fost în echipă completă. Cu iubiriciul am fost când avea aproape 11 luni, apoi 1 an și 10 luni și a fost liniște. Copil activ, dar cuminte.

Cu cât s-a apropiat mai mult concediul de anul acesta, emoțiile mele au crescut. Conștientă fiind de zgâtia noastră mică, mi-am făcut sute de griji privind drumul. Dacă va fi sau nu liniștită, dacă voi reuși să o liniștesc când plânge isteric, dacă va dormi sau nu pe durata drumului, dacă va avea răbdare să se joace în apă și în nisip…

A sosit și noaptea plecării și a debutat cu plânsete și dorința alintatei de a sări din mașină. Nicicum nu voia să închid portiera. S-a liniștit într-un final, dar am știut din start că ratasem așezatul în scaun din cauza lacrimilor de crocodil. Într-o jumătate de oră a adormit în brațele mele. Am așezat-o în scăunel, am prins-o cu centuri și a stat așa cam 2 ore,timp în care făceam mătănii și nu îmi venea a crede că fetița noastră a reușit să stea 2 ore în scaunul ei. S-a trezit, a supt, a adormit în brațe, am mai pus-o în scaunel, am mai luat-o în brațe și, în felul acesta, am ajuns la mare, după 530 km în care oasele mele au fost de-a dreptul epuizate (eu și 2 scaune pentru copii pe aceeași banchetă).

Multe vor spune că sunt inconștientă, că trebuia să o las pe cea mică să stea doar în scaunul destinat ei. Probabil că sunt, nu neg,dar, din ziua externării din spital, am încercat toate variantele pentru ca ea să stea liniștită în scoică/scaun, fără prea mult succes. Iubiriciul a stat liniștit în scaun mereu, iubițica deloc. Am aplicat tot felul de tehnici. Și sigur se vor trezi câteva mămici sau specialiste să spună că nu am încercat totul. Nu am cum să o las să leșine de plâns în scaun. Mai bine risc și sper ca, în timp, să se obișnuiască să stea doar în scaun.

Drumul spre mare a fost acceptabil, dar cel de la întoarcere nu a mai fost atât de liniștit. Am plecat înainte de răsărit din dorința de a avea măcar jumătate de drum liniștit. Cam așa a și fost. Iubițica a dormit, s-a agitat, a mai moțăit, iar s-a agitat. Una peste alta, am ajuns cu bine acasă. De bateriile mele nu are rost sa vorbesc… se reîncarcă destul de greu, după câteva zile. Dar, în ciuda faptului că este foarte dificil să călătorești cu 2 copii, dintre care unul întreabă din 5 în 5 minute cât mai avem până la destinație (fără a ști noțiunea timpului), iar celălalt nu stă locului 5 secunde, mă văd nevoită să continuăm seria plecărilor, cu gândul că, în viitorul apropiat, iubițica va deveni mai liniștită în mașină.

Cele care au copii liniștiți nu au capacitatea de a înțelege decizia mea de a călători cu mașina cu și fără scăunel, dar oare ele ce ar face în locul meu? Și-ar izola copiii, ar renunța la cumpărături, nu și-ar mai rezolva problemele profesionale?

Zgâtia mea, care nu stă o secundă cât timp este trează, a început de vreo 2 săptămâni să mănânce fructe. Este un real succes, o imensă fericire, iar mamele, care au trecut prin greutățile diversificării, mă înțeleg perfect.

Știam că această zi va veni, căci toți mâncăm fructe. Pe iubirici l-am determinat să le „adore”. I-am insuflat iubirea pentru fructe, am mâncat mereu cu poftă fructe, împreună. Am admirat fiecare fruct: „uite, mami/tati, ce mare e afina aceasta! Iamii, și ce gustoasă este! Uite, mai ia una uriașă!” Și am avut și norocul de a avea foarte multe fructe in jurul nostru. Avem o mică livadă plus căpșuni, fragi, mure, zmeură, agrișe, coacăze roșii și negre. Practic, am observat toate stadiile unui fruct și am așteptat mereu perioada coacerii pentru a le savura.

Am insistat ca iubițica să adore și ea fructele, deși până la un an a mâncat doar mango, fix fructul pe care ni l-am dori în livadă, fiindcă tare mult ne place, și, rareori, pară nepreparată termic.

Cum a început iubițica să pape fructe? Simpluuu, dar cu multă răbdare! A început sezonul căpșunilor. Noi am mâncat cu poftă, ca de obicei. Am tot rugat-o, nimic. Până într-o zi când s-au copt căpșunile din grădină, mai apoase, care se topesc în gură. Am continuat mereu să o determinăm să mănânce din fructe. Măcar o bucățică. Și am reușit. După primele 2-3 căpșuni, a început să arate zilnic spre căpșuni și să mănânce. Menționez că ea mănâncă și acum, la un an și 2 săptămâni, tot blendat/cremos, altfel încearcă să scoată afară într-un mod deloc plăcut.

După căpșuni, a dezvoltat o pasiune pentru pepenele roșu. Cum vede pepenele roșu, cum se aprinde repede un beculeț și plânge până primește. Suge zeama și mai ia câte o bucățică. Și așa am zis că ar fi cazul să încerc să îi dau la micul dejun fructe, ce ar fi trebuit să mănânce la 7 luni. Consider că încă nu este cazul să i le combin cu altceva, o las să simtă cât mai multe gusturi. Și zilnic mănâncă o cantitate suficientă, zic eu, de fructe. Ca gustare, își rupe singură 2-3 căpșuni și le mănâncă așa cum se pricepe. Îi place maxim să le rupă singură. Bine, le rupe și pe cele crude, dar știe că acelea nu sunt bune de mâncat.

Așa că, dragi mămici panicate, nu disperați! Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare, de acceptare a diversificării. Un copil activ este un copil sănătos.

P.S. Iubițica a început să mănânce relativ bine, însă nu depășește 7750 de grame, greutate pe care o are de pe la 6 luni.

Am așteptat și nu am așteptat cu nerăbdare diversificarea iubitei mele fetițe, dar, a sosit momentul și… surpriză, m-am simțit novice. Spre deosebire de iubirici, iubițica nici nu a vrut să vadă mâncarea. Am început cu legume la prânz. Am început în zadar. Iubițica și-a tot făcut greață și nicicum nu a dorit să încerce mâncarea. Mi-am zis că, fiind mai slăbuță, poate este nepregătită pentru diversificare. Am făcut pauză 2-3 zile. Același rezultat. Nici urmă de curiozitate pentru legume. Am făcut iar pauză o săptămână. La fel. Am fost efectiv disperată. Cei din jur puneau și mai multă presiune și mă tot trimiteau cu fata la pediatru. Am citit, am recitit, am încercat cu piureuri fine, cu bucățele, nimic.

Am zis să încerc cu fructe, poate, poate i se va deschide apetitul. Același rezultat. Am întrebat pediatrul, mi-a spus să insist, să o forțez. Nu am considerat forțarea o idee bună. Am încercat zilnic câte ceva până am descoperit că vrea să mănânce iaurt. Și a început să mănânce jumătate de iaurt. Victorieeee!!! După ce am descoperit America, adică iaurtul, am zis că sigur va accepta variante de legume și fructe cu iaurt. M-am înșelat. Cum simțea alt gust pe lângă gustul de iaurt, cum își făcea greață, scotea limba și începea să tușească.

Am ascultat de pediatru și de cei din jur, am forțat-o de vreo două ori să mănânce banană și a vomat puternic la câteva minute după cele 2-3 guri de hrană. Mi-am propus să nu mai insist chiar dacă iubițica părea să fie prea slăbuță pentru vârsta ei.

Nici acum, la 10 luni și jumătate, iubițica nu are plăcerea de a mânca fructe. Rareori suge zeama vreunui fruct. A început să mănânce cât de cât, cu mari eforturi din partea mea, 2-3 mese pe zi, constând în cereale fine cu lapte și diverse semințe/scorțișoară, iaurt simplu, miez de pâine, piureuri de legume și ciorbe cu carne date în blender, nesărate, evident. Mănâncă, dar mănâncă puțin și, până să mănânce, mi se face rău din cauza tensiunii continue. Se ridică în picioare pe scăunel, nu deschide gura decât pe sfert etc. Este o reală aventură fiecare porție de hrană. În schimb, deschide larg gurița la fiecare aliment interzis, văzut la frățiorul ei. Un singur lucru este îmbucurător, acela că, spre deosebire de iubirici, care nu prea bea apă, iubițica bea apă.

Momentan, nici iaurtul nu mai are gust bun, așa că trebuie să găsească altceva care să îi încânte papilele gustative până când se va plictisi. Am încercat și cu supliment de vitamina c, sirop, în cazul în care v-ați gândit că ar fi trebuit stimulată și în acest fel. Problema este că ea nu știe să mestece. Am acceptat, într-un final, că așa este iubițica și, când va dori, atunci va mânca mai multe, mai bine. Sper să i se facă poftă la fructele de sezon, văzându-ne cum le mâncăm. Am observat însă că, dacă stă mult afară, mănâncă mai bine, ceea ce este logic.

Așadar, nu disperați, nu insistați. Fiecare copil are propriul ritm, oricât de dificil este pentru o mamă să accepte micile obstacole. Să ne bucurăm că avem copii sănătoși, voioși, activi! Cât timp sunt energici, kilogramele nu sunt un impediment.

Sunt câteva seri bune de când iubiriciul vrea să adoarmă lângă surioară. Îl duce pe tati la culcare și vine într-un suflet în patul nostru, așezându-se cuminte lângă surioară. Uneori îi pupă tălpile, mânuțele, piciorușele și îi spune că o iubește. O lasă să își pună picioarele și mâinile pe el, o protejează.

Îmi pare așa rău că sunt nevoită să îl duc în camera lui când e adormit! Doar că el nu știe și fie cade din pat în timpul nopții, fie se rostogolește peste surioara lui iubită.

În unele nopți îl aud tropăind prin casă, cu Iepurilă (perna lui sub formă de iepuraș) în mână, și îl zăresc îndreptându-se către patul nostru. Se uită atent să vadă unde este surioara și se așază lângă ea, fie și pe o bucățică din saltea.

A doua zi, când îl întreb de ce a venit în patul nostru, îmi spune că i-a fost dor de „fata asta”. Ce poate fi mai dulce de atât!

Dar ce face „fata” când îl vede lângă ea? Se îndreaptă fericită către el, îl apucă de păr, de față… Sunt doar gesturi simple, dar pure. Nimic nu se va compara vreodată cu dragostea lor. Nimic nu va aduce înapoi aceste clipe, mai ales că ei sunt mici și nu rămân cu aceste amintiri. Noroc cu fotografiile care reușesc să surprindă timid câteva dintre simțirile lor profunde și inocente.

Dacă aveți un singur copil și sănătatea vă permite, nu ezitați să mai aduceți pe lume un copil! Dragostea frățească este dragostea care va dăinui mereu. Nu este ușor să crești minim 2 copii, dar fiecare efort părintesc merită.

Mamele bune au tot felul de temeri și de întrebări încă de dinainte de a-și ține minunile în brațe. Și, culmea, mereu, au mustrări de conștiință, se învinovățesc pentru ceea ce fac sau nu fac copiii lor.

Mamele bune nici măcar nu realizează că sunt mame bune. Se cred mame NEbune. Nu știu dacă au nevoie de mai multă susținere din partea partenerilor, dar clar au nevoie să conștientizeze că nu există mame perfecte. Ca părinte nu există perfecțiune. Există doar dorința acută de a-ți vedea copilul sănătos și fericit.

Mamele mai și greșesc. Presiunea de pe umerii lor este imensă. Mamele sunt mereu suprasolicitate și, de fiecare dată, găsesc o soluție pentru remedierea problemelor. Mamele nu stau, mamele nu lipsesc un minut de lângă copiii lor fără să se întrebe dacă aceștia sunt bine.

Mamele au răbdare nelimitată, dar se întâmplă să existe și câteva secunde în care nervii să le fie prea întinși și să cedeze, să ridice tonul vocii la copii, să le plece mâna în viteaza către corpul copilului, să își amenințe copilul sau să îl condiționeze. Dar aceste mici momente de rătăcire nu înseamnă că mama este NEbună. Este doar o mamă epuizată, căci mamele nu mai dorm 8 ore pe noapte mulți ani, începând cu al treilea trimestru de sarcină.

Sunt mai mult decât convinsă că mamele care sunt cu adevărat NEbune nu se gândesc vreodată că sunt imperfecte. La fel cum prostului nu îi va trece prin cap, vreodată, că este prost. Mamele au voie să greșească, au voie să mai țipe, au voie să ia o pauză de la gătit… Mamele bune sunt mame grijulii, ancorate în realitate, sunt mame care se roagă mereu ca îngerii să le vegheze pruncii, sunt mame care simt că nu mai pot, dar care află că imposibilul este posibil.

Nu știu cum s-a nimerit, dar ambii copii au fost la munte în jurul vârstei de 4 luni. Iubiriciul a împlinit 4 luni fix în ziua când am fost la munte. Era o zi geroasă de ianuarie, cu nămeți de peste 2 metri pe alocuri, cam prima dată când am trecut printr-un mini tunel de zăpadă viscolită. Toți erau mirați că am avut „curaj” să plecăm de acasă cu un copil atât de mic în toiul iernii, la Rânca. Pe iubițică am dus-o pe Transalpina când avea 4 luni și jumătate, adică acum câteva zile. Nebunie curată în viziunea celor cu care am fost plecați în weekend.

Cum iubiriciul a crescut, mititica a fost în centrul atenției. Toți se minunau cât este de micuță, de zâmbitoare, de subțire îmbrăcată. Ba că era fără șosete prin pensiune, ba că afară avea doar o salopetă pufoasă peste un body și niște pantalonași subțiri… Unii ne spuneau că va răci, alții se uitau la mine ca la o nebună inconștientă de pericolele ce o pândesc pe propria-mi fiică. Când auzi atâtea sfaturi de la părinți cu experiență te gândești fie că au dreptate, fie că au avut copii de interior pe timpul iernii.

Nu zic că am fost lipsită de emoții. Mi-a fost teamă că iubiții mei copii ar putea contacta vreun virus, însă am avut încredere în instinctele mele materne. Mamele au instincte puternice, trebuie doar să creadă în ele și să nu cedeze în fața presiunilor externe.

Puteam merge fără copii, să fie un weekend pentru mine și pentru soțul meu, dar cum să plecăm fără copii? Pe iubirici l-am mai lăsat peste noapte la părinți sau cumnați, dar doar pentru o noapte, timp în care m-am tot gândit ce face și, la prima oră, eram după el. Pe fetiță n-am lăsat-o mai mult de două ore în grija altcuiva, mai ales că este alăptată. Am lapte muls în congelator, dar parcă tot mai bine este să o știu mereu lângă mine.

În mod normal, am plecat să ne distrăm. În mod anormal sau perfect normal, am plecat de acasă pentru a socializa. Despre mine vorbesc, desigur. Ca mamă a unui bebeluș și a unui copil mic este imposibil să te deconectezi, cu sau fără copii lângă tine. Serile le-am petrecut în cameră, alături de minunății mei copii, lăsându-l pe soț să petreacă timpul alături de ceilalți. Recunosc că mi-a fost uneori ciudă că el se „distrează” și eu nu, dar îmi trecea când mă uitam la compania mea permanentă.

Așadar, am fost cu bebelușii la munte, i-am plimbat la aer curat fără a avea 5 căciuli, 10 pulovere și 3 perechi de pantaloni, i-am lăsat în brațele tuturor celor care și-au dorit să resimtă prezența unor suflete atât de mici. Week-end-ul a trecut și l-am putea repeta oricând, dacă n-ar fi nebunia cu Covid-ul. Indiferent cât de solicitante sunt pentru mine aceste ieșiri, copiilor le fac bine.

Mămicile mai puțin norocoase știu ce înseamnă problemele de la începutul alăptării. Eu mă număr printre ele, dar sunt norocoasă că m-am mobilizat și am reușit să depășesc toate obstacolele de la începutul alăptării.

Dacă, la iubirici, alăptarea a eșuat (nu total, căci m-am muls destul) din cauza rănilor mameloanelor, la bebelușă mi-am propus să nu cedez. Ce e drept, ea m-a ajutat foarte mult dorindu-și să sugă, fără a face nazuri (ca în cazul fratelui său). Văzând-o cu ce poftă trage lăpticul, mi-am promis că nu voi renunța la alăptat indiferent de dureri.

Am încercat o mulțime de metode, doar, doar voi găsi un remediu care să funcționeze în cazul meu. Inițial, mi-am luat Mamacare de la Topfer. Mai aveam Garmastan. Am încercat cu aceste două creme după fiecare alăptat. Plus picături de lapte matern după fiecare alăptat și sâni lăsați la aer aproape non stop. Sfârcurile mele arătau odios, nu mai zic nimic de dureri. Dureri permanente, dar care se accentuau în primele secunde de alăptat.

Citeam în timpul fiecărei alăptări, iar în primele săptămâni alăptarea avea loc la maxim o oră și jumătate. Deci, am avut timp să răsfoiesc internetul. Am decis să mai cumpăr câteva creme: balsam și comprese Multi-Mam, Cicalfate de la Avene, Bepanthene, unguent Fluocinolon, lanolină pură de la o farmacie unde se prepară diverse creme, cremă cu lanolină nemțească, cremă de gălbenele. Am încercat și băi ale sânilor în apă cu sare și apă cu bicarbonat. Unele sunt și acum aproape intacte, deci nu m-au ajutat prea mult.

Pe lângă ragade și usturimi, aveam și o problemă cu canalele galactofore la sânul stâng. La 2-3 zile mi se înfundau. De la primul bebe știam că, în momentul în care simt o ușoară durere, primul pas este să iau lecitină de 1200 mg (pentru cele care au rețineri privind lecitina, în cazul meu a făcut minuni, a subțiat laptele, la nevoie luând și 2-3 pe zi, în funcție de cât de mult erau blocate canalele), apoi duș cald, masaj și să mă mulg până detensionez sânul. Am luat și câte un Brufen sau un Tador când durerile erau intense.

Un medic pediatru m-a sfătuit acum să nu mai folosesc pompa, ci să alăptez mai des din sânul cu canale înfundate. Așa am și făcut. Când însă simțeam că bebelușa nu a reușit să golească complet sânul cu pricina, mai foloseam puțin pompa electrică sau desfundam canalele sub duș. Durerile ajungeau pe sub sân spre spate, greu de suportat. Am tot căutat informații despre cât de acute pot fi durerile din timpul alăptării, dar, în majoritatea articolelor, alăptarea era descrisă drept un moment magic, deloc dureros. Pot numără pe degetele de la o mână articolele în care alăptarea era descrisă așa cum o descriu eu. Și fix acele articole descoperite cu greu m-au ajutat să nu renunț. Mă consideram defectă.

Căutam mereu justificare pentru durerile din timpul alăptării și de după alăptare. Am făcut lumină în cazul meu și am constatat că nu am mameloanele formate, că sunt chiar ombilicate, plate, că bebelușii mei nu au avut nicio vină, că problema tuturor durerilor nu este poziția de alăptat (și barem am citit despre pozițiile alăptării). Am fost încă o dată nervoasă pe consultata în alăptare la care am apelat imediat după ce l-am născut pe iubirici (o consultantă în alăptare certificată IBCLC în opinia căreia frenul insesizabil al copilului și poziția greșită de alăptat erau problemele, o consultantă pentru care compresele Multi-Mam sunt făcătoare de minuni și alăptarea este doar lapte și miere).

După 2 luni și jumătate de chin, AM REUȘIT. Am scăpat de durerile acelea care mă frustrau în fiecare secundă. Acum alăptez fără probleme, canalele nu se mai înfundă, bebelușa se satură în maxim 5 minute de stat la sân (fără a fi nevoie și de al doilea sân la aceeași masă), laptele curge ca la arteziană.

Deși multe articole și mulți doctori afirmă că alăptarea este nedureroasă, eu am trecut prin dureri groaznice în primele 10 săptămâni de alăptare. Pentru că pe iubirici nu l-am alăptat din cauză că nu am fost suficient de informată (căci am cedat sângerărilor și durerilor de mameloane), pe iubițică mi-am propus să o alăptez cât mai mult.

Lapte am avut și la primul bebe și la al doilea. Destul… Chiar prea mult. Dar niște dureri…groaznice este puțin spus. Cu toate acestea, am avut determinarea necesară pentru a alapta exclusiv. La iubirici am cedat (dar m-am muls și a fost hrănit doar cu lapte matern timp de 9 luni și jumătate, pe lângă alimentația specifică începând cu luna a șasea). La iubițică, cu lacrimi în ochi și cu dureri greu suportabile, am reușit să fac din alăptare o plăcere.

De când am ajuns cu fetița acasă, a fost alăptată exclusiv, în ciuda tuturor durerilor, a plânsetelor ei și ale mele, a sfaturilor celor din jur de a renunța. Am încercat toate cremele. Am acasă o mică farmacie pentru cele care se confruntă cu dureri de sâni în timpul alăptării (lanolină pură, lanolină preparată prin Germania, comprese, balsamuri, unguente cu antibiotice, unguente pentru cicatrizare etc.).

Zilnic am trăit cu speranța că va veni ziua în care iubițica mea va suge fără să mă doară sânii în timpul alăptării și după alăptare. Și cu rugăciuni spuse plângând… Și, am reușit. După vreo 10 săptămâni de dureri de mameloane, după nenumărate zile cu canale galactofore blocate la sânul stâng, am reușit să alăptez liniștită, fără unguente, fără stres.

Nu puteam lipsi de la un eveniment important din familie, așa că am decis că merită să încercăm să călătorim cu cele două minuni pe o distanță de aproximativ 280 km. A durat ceva timp până am făcut bagajele, cu grijă să nu omit ceva important. Ne-am îmbarcat și am pornit stresați la drum, dar cu speranța că minunile vor rezista eroic.

Iubiriciul a adormit imediat ce a fost pus în scăunel, apoi s-a distrat copios până la destinație, căci a fost însoțit de oamenii dragi lui, tuși, unchiu’ și văru’. Bebelina a mers cu mine și cu părinții mei cu mașina, că altfel nu avea șanse să adoarmă pe drum din cauza gălăgiei. A fost și ea cuminte, a supt, a dormit, a gângurit și a plâns. Partea cu plânsul nu mi-a plăcut, deși doar în ultima jumătate de oră a fost agitată.

Am ajuns cu bine. Am realizat că m-am stresat cam mult, că, deși drumul lung e obositor și pentru adulți, copiii mei au fost super cuminți. În zilele în care am fost plecați, minunile nu au avut multe dereglări de comportament, dat fiind faptul că nu cunoșteau locația. Iubițica a fost o dulceață, iubiriciul voia doar în piscină și ne trezea la 7 să ne anunțe că nu mai este noapte.

Cum iubițica e prea mică pentru a deranja ceva, singurul care a mai ieșit din tipare a fost iubiriciul. A avut nevoie de atenția tuturor, dar, mai ales, de cea a tatălui său, de care parcă era lipit.

În dimineața plecării, după pregătirea bagajelor, eram cu toții nerăbdători să ajungem acasă. Dacă la dus am plecat seara, la întoarcere am plecat dimineața. Surpriza a venit din partea iubiriciului care a dormit aproape tot drumul. Putea să doarmă tot drumul, dar am făcut o oprire mai lungă și l-am trezit pentru mici cumpărături, cu 50 km înainte de casă. Iubițica a fost și ea liniștită. A dormit, a supt, a stat trează, dar fără să plângă.

După această primă experiență, am prins curaj și deja ne planificăm următoarea plecare, în aceeași formulă. Cu siguranță, eu, ca mamă, voi avea iarăși emoții până mă văd ajunsă la destinație, dar este nevoie și de plimbări cu copiii. Socializarea îi formează și nouă ne testează limitele și abilitățile de părinți.

Mda, sunt o mamă NEbună (adică deloc bună) căci am două operații de cezariană. Prima operație m-a ales ea pe mine, nu eu pe ea, a doua deja era recomandată, că, deh, majoritatea medicilor ginecologi optează pentru cezariană după cezariană. În ambele cazuri însă, cezariana a fost cea mai bună opțiune. Iubiriciul nu a vrut nicicum să coboare și era de prea mult timp în burtică, iar iubițica avea cordonul bine înfășurat după gât și o mânuță.

Dacă prima dată habar nu aveam ce mă așteaptă după operația de cezariană, a doua oară eram mai pregătită. Dar tot nu mă simțeam pe deplin pregătită… După a doua operație, mi-am dat seama că uitasem durerile aferente recuperării. Știam că doare, dar nu mi mai aminteam intensitatea durerilor. Încercăm doar să fiu pozitivă și îmi propusesem să mă ridic mai repede de pe pat decât prima dată, să arăt că sunt virează și să nu mai ratez startul alăptării. După prima cezariană, m-am ridicat după 5 ore, am urcat de la parter la etajul 1 pentru a ajunge în salon.

Cum efectul anesteziei nu a fost unul prea fericit, mi-am mișcat picioarele după vreo 3 ore. Durerile erau groaznice de cum au terminat doctorii cu operația. Bine, de dinainte de a finaliza, dar au fost totuși suportabile. Și încercam să mă ridic din pat, ușor, ușor, să nu mă rup. Dar, surpriză… Nicio șansă. Eram epuizată și profund îndurerată. Orice optimism și dorință de a mă ridica au pălit în fața durerilor și a fizicului extenuat.

Au trecut 5 ore, 6, 7…12 ore. Am reușit să mă ridic în ciuda durerilor pe care le resimțeam profund. Am mers cu greu 3 metri până la geamul de unde îmi puteam vedea cea de-a doua minune. Imediat am cedat și m-am pus în pat. După 2 ore am fost chemată la pansat, palpat, toaletat. Am scăpat de sonda urinară și mă gândeam cu groază la cum voi ajunge la baie, știind că drumurile vor fi dese din cauza consumului ridicat de lichide imperios necesare hidratării.

Fiecare ridicare din pat a fost un chin timp de vreo 60 de ore după operație. Nu exagerez, așa am perceput durerile de acut. Deși dorința de a alapta era imensă, durerile nu mi-au permis să alăptez. Am fost la fetiță de mai multe ori, dar nu suficient. Eram cu moralul la pământ și nu puteam spune nimănui. Infirmierele și asistentele păreau că sunt insensibile în fața durerilor mele. Nici nu îndrăzneam să cer calmante suplimentar.

La un moment dat, asistentele de la neonatologie mă forțau să alăptez. Mergeam și fără să îmi spună ele, doar că agitația lor nu m-a ajutat. La început ne chemau să le dăm minunilor noastre din biberon, fapt neînțeles. Nu aveau nicio intenție de a ne ajuta să alăptăm. Și ne doream toate trei (eu și colegele de salon). Eu eram deja la a doua experiență, deși prima a fost aproape inexistentă, dar colegele mele erau la prima. Nicio asistentă drăguță. Trebuia să ajungem în salonul minunilor cu ceva timp înainte de ora mesei pentru a încerca să alăptăm, că altfel nu aveam cum. Începeau să urle că o să avem timp de alăptat, să dăm copiilor laptele din biberon că ele nu pot aștepta. Dacă cumva alăptam mai devreme, făceau gălăgie că stricăm programul de hrănire a nou născuților. Cu o zi înainte să plec din spital, o asistentă m-a anunțat că minunea mea nu mai primește lapte, că doamna doctor neonatolog i-a scos fiicei mele laptele praf. Am rămas șocată. Așteptam să fiu anunțată și întrebată. Am sau nu am lapte suficient… Degeaba o puneam pe cea mică la sân, că laptele meu era insuficient pentru ea. Am solicitat lapte praf pentru completare și am avut mare noroc că am primit.

În ziua plecării, aproape că durerile alea mari nici nu mai erau. Abia așteptam să ajung acasă la iubiriciul meu, la soțul meu, să îmi duc iubițica la casa ei, să mă așez pe patul meu. Nici nu știu cum am reușit să stau vreo 2-3 ore în picioare înainte să plec, dar adrenalina și-a spus cuvântul. Ajunsă acasă, durerile au fost mai suportabile, eforturile făcute au fost mai mari.

Una peste alta, în vreo 5 zile pot afirma că m-am simțit destul de bine. După o săptămână eram mai voinică decât mi-am imaginat. Durerile parcă au fost mai mari a doua oară, dar, per ansamblu, recuperarea mi s-a părut mai rapidă. Poate și pentru că nu aveam încotro, că nu am beneficiat de același sprijin ca prima dată.

Femeile suferă și își revin repede, durerile se uită. Minunile cărora le dau naștere compensează orice.