Drumul spre mare cu o bebelușă fără stare

Anul trecut am ratat marea din cauza pandemiei. Anul acesta am revăzut-o, dar a fost prima dată când am fost în echipă completă. Cu iubiriciul am fost când avea aproape 11 luni, apoi 1 an și 10 luni și a fost liniște. Copil activ, dar cuminte.

Cu cât s-a apropiat mai mult concediul de anul acesta, emoțiile mele au crescut. Conștientă fiind de zgâtia noastră mică, mi-am făcut sute de griji privind drumul. Dacă va fi sau nu liniștită, dacă voi reuși să o liniștesc când plânge isteric, dacă va dormi sau nu pe durata drumului, dacă va avea răbdare să se joace în apă și în nisip…

A sosit și noaptea plecării și a debutat cu plânsete și dorința alintatei de a sări din mașină. Nicicum nu voia să închid portiera. S-a liniștit într-un final, dar am știut din start că ratasem așezatul în scaun din cauza lacrimilor de crocodil. Într-o jumătate de oră a adormit în brațele mele. Am așezat-o în scăunel, am prins-o cu centuri și a stat așa cam 2 ore,timp în care făceam mătănii și nu îmi venea a crede că fetița noastră a reușit să stea 2 ore în scaunul ei. S-a trezit, a supt, a adormit în brațe, am mai pus-o în scaunel, am mai luat-o în brațe și, în felul acesta, am ajuns la mare, după 530 km în care oasele mele au fost de-a dreptul epuizate (eu și 2 scaune pentru copii pe aceeași banchetă).

Multe vor spune că sunt inconștientă, că trebuia să o las pe cea mică să stea doar în scaunul destinat ei. Probabil că sunt, nu neg,dar, din ziua externării din spital, am încercat toate variantele pentru ca ea să stea liniștită în scoică/scaun, fără prea mult succes. Iubiriciul a stat liniștit în scaun mereu, iubițica deloc. Am aplicat tot felul de tehnici. Și sigur se vor trezi câteva mămici sau specialiste să spună că nu am încercat totul. Nu am cum să o las să leșine de plâns în scaun. Mai bine risc și sper ca, în timp, să se obișnuiască să stea doar în scaun.

Drumul spre mare a fost acceptabil, dar cel de la întoarcere nu a mai fost atât de liniștit. Am plecat înainte de răsărit din dorința de a avea măcar jumătate de drum liniștit. Cam așa a și fost. Iubițica a dormit, s-a agitat, a mai moțăit, iar s-a agitat. Una peste alta, am ajuns cu bine acasă. De bateriile mele nu are rost sa vorbesc… se reîncarcă destul de greu, după câteva zile. Dar, în ciuda faptului că este foarte dificil să călătorești cu 2 copii, dintre care unul întreabă din 5 în 5 minute cât mai avem până la destinație (fără a ști noțiunea timpului), iar celălalt nu stă locului 5 secunde, mă văd nevoită să continuăm seria plecărilor, cu gândul că, în viitorul apropiat, iubițica va deveni mai liniștită în mașină.

Cele care au copii liniștiți nu au capacitatea de a înțelege decizia mea de a călători cu mașina cu și fără scăunel, dar oare ele ce ar face în locul meu? Și-ar izola copiii, ar renunța la cumpărături, nu și-ar mai rezolva problemele profesionale?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s