Mamă imperfectă încă de la naștere

Am mers la spital pregătită să nasc. Indiferent cum, trebuia să nasc, deoarece bebele meu se simțea atât de bine în burta mamei încât nu a vrut să fie ținut în brațe nici la 40 de săptămâni și 4 zile.

Cu bagajul făcut (care reprezenta un stres în plus de teamă să nu fi uitat ceva), cu inima cât un purice și cu nerăbdare să îmi văd minunea pentru prima dată, am pășit în maternitate. Emoțiile nu l-au convins pe minunatul meu bebeluș să grăbească întâlnirea. Nici măcar perfuziile cu diverse medicamente care ar fi trebuit să îl determine „să coboare”.

După mai bine de 15 ore de la internare și după ce am asistat la prima etapă a unei nașteri „naturale”, doctorița mi-a spus că cezariana este cea mai înțeleaptă alegere în acel moment, riscurile așteptării fiind mult prea mari. Cu soțul în total dezacord cu cezariana și cu gândul că am refuzat să mă documentez despre ce presupune nașterea prin cezariană, am încercat să îmi fac curaj să fiu optimistă.

Am avut puțin timp să citesc rapid despre ceea ce urma să experimentez. Tot nepregătită psihic mă consideram. Am ajuns în sala de nașteri tremurând și, la câteva minute după anestezie, am auzit-o pe doamna doctor că fiul meu era în plin proces de micțiune în momentul scoaterii. Eram atât de emoționată încât nu știam dacă să râd sau să plâng de bucurie că am un bebe tupeist.

Nu mi s-a explicat nimic în timpul operației, deși mi-ar fi plăcut. Am auzit vag câte ceva sau chiar tot, doar că îmi amintesc prea puține. Știu doar că, din prima clipă, am fost o mamă imperfectă de la primul contact cu bebelușul. În cele 5 secunde în care mi-a fost fluturat în față, nu am fost capabilă să zâmbesc și să îi rețin fizionomia. Îmi amintesc doar ca prima dată i-am văzut „bărbăția” și imediat am auzit că a primit nota 10. Era o ușurare. Nu m-aș fi mulțumit cu o nota mai mică.

Imediat l-au dus la secția de neonatologie și de aici până la momentul ieșirii din sala de operație îmi amintesc doar când a fost operația cusută de către cele două doctorițe. Nu am simțit, dar am auzit vorbindu-se despre cum e mai bine să coși. Se vede și acum punctul de întâlnire ca dovadă că nu am visat acel moment.

La ieșirea din sală, mi-a arătat soțul meu o fotografie pe care a reușit să o realizeze fugitiv din cauza asistentei șefe care a dorit să se asigure că tot personalul implicat va primi atenția cuvenită. Ni s-a părut cel mai frumos copil. Eram mândri că avem o minune și că pielea lui avea o culoare perfecta.

Deoarece am născut noaptea, prima întâlnire cu fiul meu a avut loc după vreo 12 ore de la naștere, când abia mă țineam pe picioare, iar salonul bebelușilor, situat la peste 50 de metri de salonul meu, mi s-a părut la capătul lumii.

Ajunsă printre atâția bebeluși, l-am căutat nerăbdătoare pe al meu. Clar era cel mai frumos de acolo. Nu știam cum să îl țin, ce să îi fac… Îi curgea un ochi, eram oarecum disperată. Am primit un biberon numerotat și m-am chinuit să mă așez pe un scaun la fel de înalt ca scaunele de la grădiniță. Îmi priveam minunea și nu îmi venea să cred că e a mea.

Consiliere în taina alăptatului nu am primit, așa că nu m-am chinuit să îl alăptez. Nici nu aveam cum că lactația nu se pornise. Am avut un băiat fomist, care termina rapid laptele din biberon. După ce îl hrăneam, făceam fotografii pe furiș, să am la ce mă uita și să pot să îl arăt soțului meu și apropiaților, care l-au văzut fizic doar la externare. Cât timp alăptau celelalte mămici, eu îmi admiram copilul. Nu mă lăsa sufletul să îl pun în pătuț imediat după ce își termina laptele praf și nici nu voiam să fiu arătată cu degetul că îmi neglijez copilul.

Am pierdut startul alăptării și le invidiam pe toate mamele care își alăptau copiii și apoi le dădeau și suplimentul din biberon. După vreo 30 de ore de la naștere poate că aș fi putut alăpta, dar mi-era rușine să îmi las copilul fomist să plângă de foame. Prin urmare, îi dădeam biberonul după nici 2 minute de lăsat la sân să stimuleze lactația doar pentru a nu începe să plângă de foame. După nici 48 de ore de la întâlnirea cu minunea, mă uram ca nu îmi puteam alăpta copilul, dar despre alăptare voi povesti detaliat într-un alt articol.

Cert este că, încă de la naștere, m-a urmărit imperfecțiunea și vinovăția.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s