Timp de câteva luni, minunatul, care îmi aparține și pe care îl pupăcesc de o mie de ori pe zi (fără să mă satur), adormea ziua doar în cărucior. Nu m-a deranjat prea mult, căci adormea rapid. Ulterior, lucrurile s-au înrăutățit și, pe cât de ușoară era adormirea, pe atât de greu era transferul din cărucior în pătuț. Cum simțea că îl iau din cărucior, cum începea să plângă fără a mai putea fi consolat și se trezea instant.
Pentru a nu îi mai strica somnul de după-amiază, mi-am propus să îl dezvăț de obiceiul de a adormi în pătuț, așa că m-am înarmat cu răbdare și, în 3 zile, minunatul a început să adoarmă singur în pat sau în pătuț, desigur, vegheat îndeaproape de mamica lui.
Uneori adoarme citindu-i, alteori adoarme în nici 5 minute uitându-se la scurte videoclipuri ai căror protagoniști sunt prietenii lui. Sunt și zile în care trec 2-3 ore până să adoarmă, dar fiecare zi e diferită și mă învață să fiu mamă.
Indiferent unde adoarme, în cât timp adoarme și cât doarme, momentan, ii sunt mereu alături (evident, atunci când nu sunt nevoită să plec fără el, ceea ce se întâmplă rar). Să îmi privesc copilul cum doarme este o bucurie ce nu poate fi descrisă. Și sunt convinsă că și minunatul simte toată iubirea și căldura cu care este înconjurat și că tare îi mai place prezența mea, pe care o cere de fiecare dată când își schimbă poziția de dormit.
Mamă neBUNĂ 