Nu sunt mândră că iubiriciul meu vorbește prostii, dar nici nu sunt deranjată foarte tare de acest aspect pe care oamenii fără copii sau cei pudici îl consideră rușinos.
Pe la noi prin casă vin bunici, cumnați, nepoți, străbunici zilnic. Fiecare este tentat să îl învețe câte ceva pe cel mic, mai ales că este perioada în care el repetă tot și este extrem de haios când o face. Acesta este și motivul pentru care iubiriciul vorbește deocheat și are câte ceva din argoul adolescenților.
Cu toate că am, deseori, tendința de a o lua razna când aud sintagme precum: „hâț, Jonule”, „e forță”, „pu(șc) ă belită”, am ajuns la concluzia că nu pot schimba cu nimic lucrurile. În bine, firește! Cu cât mă enervez mai tare, cu atât îi determin pe cei din jur să folosească sintagme și mai interesante în preajma iubiriciului.
Și da, veți spune că am o contribuție majoră în folosirea unui limbaj deocheat de către copil. Poate că am, că nu mă străduiesc suficient să îi conving pe cei din familie să renunțe la limbajul „special”. Probabil că dacă nu ne-ar trece nimeni pragul, copilul ar vorbi doar „frumos”. Dar care sunt șansele ca la grădiniță și prin parc toți copiii să fie super educați?
Am citit diverse articole în care părinții perfecți te învață cum să îl dezveți pe copilul tău minunat de a mai vorbi urât. Îți spun să îl ignori când vorbește „urât”, să nu râzi, să îi spui că nu este un cuvânt potrivit și mai știu eu ce alte sfaturi aparent înțelepte și ușor aplicabile. La noi nu a funcționat și nici nu m-am ambiționat. Consider că, în scurt timp, când copilul va conștientiza cele spuse, se va rușina și nu va mai vorbi colorat.
Și, apropo, știe cineva de ce părinții se sfiesc să le spună băieților și fetelor cum se numește pe românește organul lor genital? De ce trebuie să folosească termeni precum cuc și păsărică?
Mamă neBUNĂ 