
Până acum, n-am fost nevoită să plec de lângă iubirici pentru perioade mai mari de 12 ore. Și nici atunci nu a fost ușor. Degetele îmi stresau telefonul, ochii căutau mesaje de la persoanele în grija cărora se afla iubiriciul.
Indiferent cât de obosită sau cât de ocupată am fost, am evitat să îl las pe fiul meu să plece la bunici sau la verișori, știind că dorul de el nu mă va lăsa nici să mă odihnesc, nici să fiu eficientă în ceea ce aveam de realizat. Și probabil că am greșit fiind atât de disperată să îl știu mereu aproape, să îi văd fiecare mișcare, să îi fiu alături când descoperă lucruri, sentimente, emoții.
De câteva zile, iubiriciul știe că urmează să merg la spital cu surioara și este cât se poate de îngrijorat, în măsura în care realizează că mami va lipsi de acasă. Adoarme zilnic, la prânz, cu capul lipit de burtică, își pupă surioara, o mângâie, mă ia în brațe. Visează că nu sunt lângă el și plânge în somn. Se joacă și, din când în când, vine să mă îmbrățișeze și să mă iubească oferindu-mi pupici. Și eu…simt cum lacrimile îmi invadează canalele lacrimale, cum respirația mi se taie…
Dacă ați fost în situația mea, veți înțelege. Dacă veți fi, veți constata că e imposibil să vă controlați emoțiile și lacrimile. Și vă veți convinge a nu știu câta oară că iubiriciul vostru simte tot. De aceea devine mai instabil emoțional, mai mămos, mai irascibil, mai plângăcios. Și nu, nu va înțelege că mami e obosită, că nu îl mai poate plimba în brațe, că are nevoie de somn, de liniște. El are nevoie mai mare de mami și această nevoie nu poate fi suplinită de nimeni. Mami trebuie să îi sărute fiecare lovitură, mami trebuie să îi dea sticla cu apă, să îl îmbrace, să îl dezbrace, să îl însoțească peste tot.
Și da, mai sunt 2 zile și mami merge să o cunoască pe bebelină. 2 zile în care amândoi vom plânge din cauza separării ce va urma. Mami va plânge pe nevăzute și pe înfundate, iubiriciul va plânge din când în când, amintindu-și că mami va trebui să plece. Iar ziua separării va fi imposibil de descris în cuvinte.