Naștere pe vremea pandemiei

Un stomatolog m-a întrebat acum vreo 3 săptămâni ce m-a apucat să nasc în perioada aceasta, apoi și-a dat seama că proiectarea copilului a avut loc pe timpuri în care virusul blestemat nu se ivise. Întrebarea a venit ca o mănușă pentru mine, o mamă deloc chinuită psihic de evenimentul nașterii.

Având o naștere prin cezariană, cea de-a doua a fost cumva programată chiar pe vremea pandemiei. Asta ca să nu zic că sunt lipsită de noroc. Și medicul meu a fost de gardă fix în ziua potrivită. Nu mai amintesc de bebelina care a așteptat cuminte ziua stabilită.

Până să ajung la spital, m-au încercat zeci de stări, de sentimente, de neliniști, nopți întregi nedormite, vise cu nașteri, lacrimi pe înfundate, gânduri de a naște la privat. Cele care au născut în această perioadă sau cele care urmează să nască știu exact la ce mă refer. Eram nervoasă și pe soțul meu care a exclus din start nașterea la privat, și nu din cauza banilor, că nu banii ar fi fost o problemă. Încă de dinainte de a rămâne însărcinată, am cochetat cu ideea nașterii la privat, dar am analizat condițiile și tot pentru spitalul de stat am optat. Ei bine, deși eram conștientă de avantajele și dezavantajele nașterii la stat și a celei de la privat, câteva zile tot m-a încercat un sentiment de „ură” fața de soțul meu care părea nepăsător.

Controalele le-am făcut rar, chiar foarte rar, dar am avut încredere oarbă în domnul doctor, care s-a dovedit a fi un domn în adevăratul sens al cuvântului. Cu 2 săptămâni înainte de a naște, am fost la control și i-am spus că mă bazez 100% pe dumnealui. Mi-a spus să stau liniștită. Dar…cum să stau liniștită?

A sosit ziua „programată”. Mi-am lăsat plângând copilul acasă. Am ajuns la spital. Zi de duminică. Plin la urgențe. Cazuri diverse, dar niciunul atât de grav încât să mă bulverseze mai mult decât eram. Și…plin de gravide. Când am văzut, m-am demoralizat. Știam că o să am de așteptat până să ajung în sala de nașteri. Gândul îmi era la asistenta din Tg Jiu, care decedase cu câteva zile înainte în același spital în care eu urma să nasc.

Am ajuns într-un salon cu alte două doamne. Una la a treia cezariană, alta cu probleme, dar cu propria asistentă după ea. Mi-au luat sânge pentru analize. 2 înțepături, 2 eșecuri, 2 umflături, 2 asistente grețoase, care m-au lăsat și fără branulă când au văzut cât de profesioniste sunt. Descurajată de umflăturile din mâna dreaptă, pe care abia o mai mișcam (rea de carne fiind), mă treceau zeci de gânduri. În scurt timp, a venit o asistentă și mi-a spus că mergem în sală. De fapt, nu era sala de nașteri, era salonul de pregătire pentru nașteri/ de revenire după nașterea naturală.

4 paturi, o tipă ce născuse natural, o alta minoră ce urma să nască a doua oară, o tipă care urma să nască prin cezariană, însoțită de 2 asistente „personale” și un kit pentru celule, și eu…a nimănui în afară de Dumnezeu. Iar înțepătură pentru branulă, perfuzii și diverse injecții. Noroc cu o asistentă drăguță, dar care nu prea avea chef să îmi spună ce medicamente mi se administrează. A intrat în sala de nașteri tipa cu asistentele „personale”, apoi eu.

Soțului am reușit doar să îi scriu un mesaj:”intru”. Și am intrat tremurând în sala de nașteri. Despre anestezistă auzisem că este profesionistă, așa că am încercat să mă liniștesc. Doar că a durat puțin liniștea, până când am auzit că nu înaintează acul al cărui vârf îl inserase în coloana mea. Și totuși a intrat. Dar, după câteva secunde, am simțit cum curgea anestezic pe spate și am auzit pe anestezistă cum cerea nervoasă altă seringă. S-a dus și încrederea în anestezistă… Am încercat să îmi păstrez totuși optimismul.

Operația a decurs relativ bine, exceptând usturimile și unele dureri pe care le-am simțit, deși mi s-a spus că este imposibil să simt vreo durere, că simt doar că se lucrează. Pe cine să conving că simt durere și nu că se lucrează? Noroc că nu a durat prea mult operația, că altfel sigur simțeam fiecare sutură. Aveam experiența cezarienei anterioare și știam că nu trebuia să simt vreo fărâmă de durere, dar n-a mai contat.

În timpul operației, am auzit absolut tot. M-am panicat inițial că nu am reușit să înțeleg de ce au fost foarte tăcuți medicii și de ce încercau să vorbească codat. Am sesizat că erau foarte prudenți în ceea ce făceau. Au scos-o pe cea mică și surpriză…avea cordonul înfășurat în jurul gâtului și al unei mâini. Mi-au spus că este un copil frumos, am auzit-o imediat plângând, mi-au arătat-o, m-au felicitat. Și așa am realizat că am două minuni.

Operația a continuat, eu eram totuși panicată de tot ce urma să se întâmple. Pe parcursul operației cred ca am spus de mai bine de o sută de ori „Tatăl nostru”, că, deh, în acele momente îți trec diverse prin minte. S-a terminat cu bine, am simțit durerile instant. M-au lăsat singură în antecamera de la sala de nașteri, aceea ținând loc de salonul de la terapie intensivă. O asistentă drăguță mi-a trimis poze cu bebelina. Am cerut telefonul și am început să comunic cu soțul prin mesaje, să mai uit de dureri. După 2 ore, m-au dus în salon, dureri mari la transfer… Dar măcar știam că am trecut peste ce a fost mai complicat. Fetița a fost adusă în salonul de lângă și, nu știu prin ce minune, o asistentă mi-a lăsat-o câteva minute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s