La mare, cu toate jucăriile din dotare

Am ajuns nerăbdători la mare să vedem cum se va comporta iubiriciul. Toate bune și frumoase până la apariția sacoșelor cu jucării, lăsate în voia sorții sau nu. Și cum să îi explici unui copil de nici 2 ani că respectivele jucării nu îi aparțin? Cum să îl iei de la copiii respingători când el se așeza rapid lângă ei?

Ne-am văzut nevoiți să mergem să procurăm câteva jucării, că poate, poate îl vor ține ocupat și va uita de jucăriile copiilor din jur. Preț de câteva minute așa a fost. Apoi, tot jucăriile copiilor erau mai atractive. Cum zărea ceva nou, cum, în fracțiune de secundă, era la locul de joacă al altui copil.

Inițial, alergam imediat după el, să nu cumva să aibă timp să le testeze. Apoi, l-am lăsat pe iubirici să vadă noile jucării, să putem observa comportamentul posesorilor de jucării și al părinților acestora. În funcție de reacțiile acestora, am intervenit. Fie l-am lăsat să se joace câteva minute, fie l-am luat plângând de lângă copii și jucăriilor lor.

Iubiriciul, bietul de el, nu are vreo vină că părinții își aduc copiii pe plajă cu o tonă de jucării. El este doar curios și mi se pare normal să fie așa. Din păcate, am constatat că mulți, chiar prea mulți părinți tratează curiozitatea celor mici ca fiind un comportament anormal, un semn al proastei creșteri. De ce să nu lași copilul să exploreze, să socializeze? De ce să îl izolezi? De ce să îl sluțești învățându-l să discrimineze?

Somnul de după-amiază, de la coșmar la satisfacție majoră

Timp de câteva luni, minunatul, care îmi aparține și pe care îl pupăcesc de o mie de ori pe zi (fără să mă satur), adormea ziua doar în cărucior. Nu m-a deranjat prea mult, căci adormea rapid. Ulterior, lucrurile s-au înrăutățit și, pe cât de ușoară era adormirea, pe atât de greu era transferul din cărucior în pătuț. Cum simțea că îl iau din cărucior, cum începea să plângă fără a mai putea fi consolat și se trezea instant.

Pentru a nu îi mai strica somnul de după-amiază, mi-am propus să îl dezvăț de obiceiul de a adormi în pătuț, așa că m-am înarmat cu răbdare și, în 3 zile, minunatul a început să adoarmă singur în pat sau în pătuț, desigur, vegheat îndeaproape de mamica lui.

Uneori adoarme citindu-i, alteori adoarme în nici 5 minute uitându-se la scurte videoclipuri ai căror protagoniști sunt prietenii lui. Sunt și zile în care trec 2-3 ore până să adoarmă, dar fiecare zi e diferită și mă învață să fiu mamă.

Indiferent unde adoarme, în cât timp adoarme și cât doarme, momentan, ii sunt mereu alături (evident, atunci când nu sunt nevoită să plec fără el, ceea ce se întâmplă rar). Să îmi privesc copilul cum doarme este o bucurie ce nu poate fi descrisă. Și sunt convinsă că și minunatul simte toată iubirea și căldura cu care este înconjurat și că tare îi mai place prezența mea, pe care o cere de fiecare dată când își schimbă poziția de dormit.

Noi, oamenii neoameni

Am ajuns să fim dependenți de tehnologie, să stăm cu ochii în smartphone de fiecare dată când avem 5 minute libere, să vedem cine ce face, să îi invidiem pe toți cei care o duc mai bine ca noi.

Criticăm fără să avem argumente solide, ne formăm mereu opinii negative despre cei din jur.

Înjurăm cu prea mare lejeritate, de fiecare dată când ne deranjează ceva cât de puțin important.

Ne enervează absolut orice, ne supărăm din orice. Sunt orice-uri insignifiante care ne ghidează viața mai mult decât ar trebui să o facă.

Ducem lipsă acută de răbdare în fiecare acțiune pe care vrem să o realizăm. Am vrea să rezolvăm mereu primii, mereu înaintea celorlalți, de parcă lumea se învârte doar în jurul nostru și nimeni nu are voie să ne-o ia înainte. Nu înțelegem că sunt oameni cu nevoi și cei din jurul nostru, că fiecare are rostul său și rândul său.

Ne grăbim în permanență, de parcă suntem într-o luptă crâncenă cu timpul.

Găsim mereu vinovați pentru toate problemele noastre, când, de fapt, principalii vinovați suntem noi și mentalitatea noastră tot mai învăluită de ură.

Suntem atât de firavi emoțional încât riscăm să ne rupem la fiecare adiere de vânt. În sufletele noastre au loc mereu furtuni de nisip care ne orbesc gândirea și simțirea.

Suntem egoiști la modul extrem, unicitatea ființei fiind parcă dată de gradul de egoism.

Suntem frustrați din cauza avuțiilor celorlalți, din cauza stării lor de bine.

Ne uităm ciudat la cei care își ajută semenii, căutând mereu un mister în fiecare faptă bună.

Ne hrănim cu bani, trăim pentru bani. Uităm de sentimente, de fericirea datorată lucrurilor mărunte. Suntem într-o goană fără limite și uităm că suntem oameni, că avem sentimente pozitive, că avem milioane de motive zilnice pentru a zâmbi și a-i ferici pe cei cunoscuți și deloc cunoscuți.

3 zile cu febră, acasă, sub stricta noastră supraveghere

Când copilul are ceva, toată lumea începe cu sfaturi mai mult sau mai puțin corecte. Eu și soțul părem încăpățânați și inconștienți. Nimeni nu știe însă prin ce trecem noi cu adevărat de fiecare dată când minunatul nostru băiețel are vreo problemă de sănătate.

Am spus și repet: ne informăm foarte bine, căutăm soluții eficiente și sănătoase pentru cel mic, iar faptul că nu dăm fuga la medic este o alegere chinuitoare. Nu apelăm la medic din cauza lipsei sale totale de empatie, dar, mai ales, din cauza absenței update-urilor profesionale. Din punctul meu de vedere, recomandarea frecției cu apă și oțet/spirt pentru scăderea temperaturii bebelușului și scrierea unei rețete cu antibiotic la nici 2 minute de la vizita medicală reprezintă greșeli de neiertat ale unui medic. Pentru mine, orice vizită medicală este o dovadă în plus a lipsei de profesionalism în domeniul medical.

Să revin asupra subiectului – copil cu temperatura cuprinsă între 38° și 39° Celsius. Vineri după-amiază am constatat că bebele arde, dar am trecut cu vederea, considerând că temperatura ridicată din cameră este cauza. Seara, bebele a vomat. De atunci a început panica mea și a soțului. Am luat ambele termometre și am ajuns la concluzia că este nevoie de antitermice. Peste noapte, la nici 4 ore de la administrarea antitermicului, bebe ardea. Era dezbracat. I-am udat șosetele și i-am dat alt antitermic. De vineri seară până duminică seară, bebe a stat doar pe antitermice. A mâncat mai puțin decât de obicei și a vomat de doar 2 ori. Am sunat medicul la care este înscris bebe și, surprinzător, a și răspuns la telefon. M-a trimis la spital, fiind plecat din localitate, dar i-am spus că avem o nuntă la care trebuie să fim prezenți. Înainte să plecăm la nuntă, i-am mai administrat minunatului un antitermic (supozitor) de care a scăpat în nici 2 minute. Minunatul a mers și el la nuntă vreo 2 ore, unde a făcut spectacol. Apoi l-am dus la mătușa lui preferată. Am stat la nuntă ca pe ghimpi, mai ales că toți ne spuneau să ducem urgent copilul la spital. Luni dimineață, după a 3-a noapte de nesomn, am decis să ducem copilul la o consultație, cu riscul de a plânge din momentul intrării în cabinet.

Copilul a fost consultat într-un minut, în timp ce plângea cu lacrimi de crocodil. Imediat ni s-a prescris antibiotic, un antitermic și ceva pliculețe pentru protejarea stomacului, diagnosticul fiind de puțin roșu în gât. Am plecat cu minunatul prin oraș, iar soțul a mers la serviciu. N-am cumpărat ce era scris pe rețetă. Copilul și-a revenit instant. Am aruncat rețeta pentru care am și acordat o mică, mare atenție. Ne-am convins iar de superficialitatea și inconștiența medicilor.

Ce a avut copilul nici acum nu știm exact. Tindem să credem că niște molari au fost încăpățânați. Dacă era roșu în gât, sigur nu consuma lăpticul la fel ca înainte.

Așadar, sănătate tuturor!

Copil crescut haotic sau…poate nu

Copilul meu nu crește cu un program bine stabilit. Fiecare zi e diferită. Programul lui este impus de activitățile în care sunt implicată.

De multe ori realizăm, eu și soțul meu, că ar fi imposibil să avem un copil liniștit când noi suntem mai mereu neliniștiți. Programul nostru este haotic. Suntem contra cronometru, avem multe de realizat. Singura certitudine este programul de lucru al soțului. Și, când intervine ceva, nici acesta nu este bătut în cuie.

Sunt zile în care copilul doarme 3 ore, dar și zile în care își face somnul în mașină, 15-45 de minute. Nicio masă nu se ia la oră fixă. Mai nou, cel mic cere mâncare atunci când îi este foame, refuză anumite alimente care până acum îi plăceau, solicită gustările pe care le vrea, indicându-le cu degetul. Nici măcar ora de somn nu este una exactă. De cele mai multe ori, adoarme în jurul orelor 22.00, dar poate adormi și la ora 24.00. Timpul dormit noaptea este și el inexact.

Avem cu toții un ritm haotic, dar relativ echilibrat. În ciuda agitației cotidiene, copilul bea doar apă și lapte și este hrănit cât se poate de sănătos. Este antrenat în tot felul de activități, face tot ce îi trece prin cap, mai mănâncă și de pe jos, nu se spală pe mâini înaintea fiecărei mese, nu scrie, nu desenează.

Este un copil libertin, dar nu este un copil scăpat de sub control. Are voie să testeze ceea ce își dorește, dar sub atentă supraveghere și cu măsură. Merge desculț, când are chef, pe oriunde. Mănâncă fructe și legume nespălate uneori. Nu este dus la medic imediat ce are o problemă de sănătate, ci îl monitorizăm atent.

Nu este un copil crescut perfect, dar este un copil fericit, care își exprimă fericirea într-un mod aparte și care ne umple sufletele de fericire. Este un miracol născut din imperfecțiune, cu imperfecțiuni subtile și unice. Este fiul meu, crescut haotic, dar mult mai sănătos decât mulți copii crescuți ca la carte, cu un program strict. Este minunea unei mame nebune care încearcă să îl învețe doar lucruri bune.

Etape ale vieții de cuplu

Flirt, speranță, zâmbete, fericire, promisiuni, planuri, romantism, pasiune, visuri, vise – începutul unei povești de iubire.

Speranță, mici dispute, sentimente, planuri, iubire, obișnuință, dimineți și seri în doi – continuarea poveștii.

Același drum, speranță, jurăminte, iubire, fericire, o minune (un copil) – schimbarea vieții pentru totdeauna.

Fiecare zi, fiecare clipă, fiecare efort, fiecare zâmbet – rezultatul apariției minunii/minunilor care ne colorează viața.

Decalogul perfecțiunii materne și certitudinea că nu vei fi o mamă perfectă

Oricine orice ți-ar spune, nu vei fi o mamă perfectă! Nu ai cum, oricât de mult îți dorești. Și crede-mă că îți dorești cu ardoare să fii perfectă, mai ales dacă te uiți în jur (mai exact, pe rețelele de socializare).A fi mamă este cadoul suprem dăruit de imprevizibila viață. Încerci să te pregătești pentru a deveni mamă, te informezi, te ambiționezi, îți propui să nu greșești, dar adevărata provocare începe abia în momentul în care rămâi însărcinată.Mamele din zilele noastre au nenumărate căi de informare și foarte multe ajutoare tehnologice care pot fi implicate în creșterea bebelușului încă din primele zile de viață. Încă din primele săptămâni de sarcină, viitoarea mamă își dorește să nu comită greșelile observate la alte viitoare mămici și la alte mame. Totul pare planificat în detaliu: alimentația, somnul, controalele medicale, testele specifice sarcinii, muzica relaxantă, paravanul antistres etc. Dar de la planificare la realizare este cale lungă, fapt pentru care majoritatea viitoarelor mămici nu ating perfecțiunea.După cele aproximativ 40 de săptămâni de sarcină, apare miracolul despre care, practic, nu deții prea multe informații concrete. Abia atunci realizezi că ai nevoie permanentă de informare, în funcție de situațiile cu care te confrunți, și că adevăratul manual de creștere a bebelușului tău este unul propriu, pe care îl poți tehnoredacta abia după ce rezolvi fiecare ecuație a creșterii armonioase.Sunt multe greșeli pe care le faci ca mamă, greșeli pe care le conștientizezi pe parcurs. Nimeni nu îți poate spune însă cum să îți crești copilul astfel încât perfecțiunea să definească toți membrii familiei tale. Perfecțiunea este o noțiune abstractă, căci sensul său este diferit de la o persoană la alta. De aceea, perfecțiunea este imposibil de atins. Ca mamă, informarea este esențială, iar instinctul este fundamentul oricărei perfecțiuni.Mai jos, găsești câteva sfaturi personale care te-ar apropia de perfecțiune.1. Ghidează-te după instinct!2. Caută mereu informații când te afli în impas!3. Nu asculta de nimeni în totalitate, indiferent de pregătirea sa, mai ales dacă ai dubii!4. Nu exagera, păstrează-ți mereu calmul!5. Petrece cât mai mult timp alături de copilul tău!6. Implică-ți copilul în toate activitățile pe care le realizezi!7. Vorbește-i copilului cât se poate de des, chiar dacă mulți te vor trata ca pe o nebună!8. Implică soțul și ceilalți membri ai familiei în creșterea copilului!9. Nu uita de tine și de nevoile tale!10. Fii mereu cu zâmbetul pe buze!

Exagerez dorindu-mi să fac mai multe activități. Mă simt inutilă și incapabilă

Îmi propun zilnic să realizez câte ceva. Ce pot să zic? E bine că am bunăvoință, căci majoritatea planurilor rămân la stadiul de planuri. Și, deși știu că nu am cum să acționez în mai multe domenii, tot îmi ocup mintea cu proiecții ale gândurilor. Ba aș scrie o carte, ba m-aș ocupa mai mult de blog, ba aș promova mica afacere de familie, ba aș găti mai mult, aș face ordine/curățenie mai des și mai detaliat etc.

Mi-ar plăcea să am un cititor de gânduri, măcar așa aș „rezolva” partea de online. Sau să se oprească timpul în loc măcar 12 ore pe zi. Aș avea mai mult timp cu minunatul meu fiu și poate aș reuși să finalizez mai multe activități.

Dacă aș renunța la planuri, ar însemna să mă plafonez, să mă afund în depresie și să mă mulțumesc cu puțin. Dacă aș lăsa copilul la TV, la desene sau muzică specifice vârstei, aș mai reuși să îmi ating obiectivele zilnice. Dacă aș dormi mai puțin sau deloc noaptea, aș mai realiza din obiective. Dacă minunatul ar adormi mai devreme de orele 22-23:00, aș avea timp pentru diferite activități casnice, personale și profesionale. Sunt mulți „dacă”, însă realitatea îmi cere să fiu echilibrată, deși este, deseori, imposibil.

Sentimentul vinovăției generată de ineficiența nevinovată a unei mame duce la frustrare, la sinuciderea calmității, la depresii, la delăsare, la epuizare. Agitația interioară a unei mame este periculoasă și veșnic alimentată de aceia care îi reproșează că nu se observă vreo urmă a activităților sale zilnice. Nici măcar mamele nu reușesc să se înțeleagă unele pe altele, întrucât acelea care au copii liniștiți, lăsați cu orele în fața TV – ului sau a telefonului/tabletei, nu vor înțelege niciodată mamele ai căror copii nu pot sta 2 secunde în același loc și care nu pot fi păcăliți cu un TV sau cu un smartphone.

Așa că eu, o mamă neBUNĂ, voi continua cu planurile tangibile și intangibile, chiar dacă zbârnelul are nevoie de mine și în timpul somnului de după-amiază. E dureros să vrei și să nu poți și, probabil, creșterea unui copil este dovada vie că o mamă vrea, dar nu poate, aceasta fiind singura excepție de la dictonul „Nu există nu pot, există nu vreau!”.

Credința unei mame

Până să devină gazda celei mai minunate ființe din univers, femeia se roagă pentru sănătate și o sarcină ușoară. Se pregătește psihic și fizic, încearcă să caute argumente că este momentul oportun pentru o sarcină, își pune probleme privind viitorul alături de partener și bebeluș etc.

De când rămâne însărcinată, femeia, mămică în devenire, se apropie tot mai mult de Dumnezeu. La fiecare schimbare hormonală și fizică, la fiecare durere mică sau mare ca intensitate, la fiecare stare de rău, femeia își amintește de Dumnezeu și îl roagă să fie bine fătul. Nimeni nu poate înțelege ce este în sufletul unei femei însărcinate pentru că sarcina diferă de la o persoană la alta, la fel ca susținerea celor din jur. Cu cât femeia se simte mai singură și mai neînțeleasă, cu atât apropierea de Dumnezeu este mai mare. Un partener aparent nepăsător cauzează mai mari bătăi de cap femeii însărcinate decât unul atent la nevoile partenerei sale. E dificil pentru bărbați să înțeleagă ce simte o femeie însărcinată. Este chiar imposibil. Tot ce pot face este să încerce să fie cât mai empatici.

La începutul sarcinii, femeia este atentă la fiecare mișcare pentru a diminua riscul pierderii sarcinii. La fiecare test și ecografie, emoțiile sunt mai mult decât puternice și rugăciunile îndreptate spre Dumnezeu sunt din ce în ce mai numeroase. Așteptarea rezultatelor și întâlnirea cu bebelușul (din timpul ecografiei) sunt mai emoționante decât orice examen susținut până în momentul respectiv.

Cu cât se apropie mai mult termenul nașterii, emoțiile și stresul cresc. Femeia este nerăbdătoare ca nașterea să fie ușoară și bebelușul sănătos și arătos. Nemaireușind să facă prea multe activități, mămica în devenire se gândește la tot felul de aspecte ce țin de naștere și de bebeluș. Spune atât de des „Doamne, ajută!” încât până și Dumnezeu are nevoie de o pauză.

Când intră în sala de naștere, femeia îl imploră pe Doamne-Doamne să facă o minune și să aibă un bebe perfect. Din acel moment și până în ultima secundă a existenței sale, femeia devine mamă și toate rugăciunile încep prin a-l ruga pe Dumnezeu să aibă grijă de Minunea sa. Pe zi ce trece, credința sporește. La fel și grijile unei mame.

Desigur, nu toate mamele experimentează aceste trăiri, dar, cu siguranță, mamele care își doresc cu adevărat un copil văd în credință cel mai bun aliat.

Pregătiți și nepregătiți de Paște

Febră mare în jurul nostru! Paștele e pe vine. Am făcut și nu am făcut curățenie. Mai exact, am făcut curățenie, dar este iarăși un haos total peste tot prin casă. Probabil voi reuși să mai aranjez din obiecte și să aspir. Dar nu este o certitudine că voi reuși exact așa cum îmi doresc.

Am planuri multe pentru ziua de sâmbătă, când ar trebui să prăjituresc, să stau cu copilul, să fac ordine, să duc copilul la împărtășit, să vopsesc câteva ouă cu tehnica șervețelului, să fac o ciorbă copilului și ceva de mâncare pentru noi, adulții, etc. . Cam multe lucruri pentru o singură zi, dar, cel puțin, m-am gândit la toate.

Noroc cu mama și sora că prepară cozonac, pască, ouă, drob și sarmale și pentru noi, că altfel Paștele era o zi oarecare. Mergem la părinți, dar nu pot să nu am ceva dulce pe masă în cazul în care se ivește vreo rudă pe la noi. Ce e drept, intenția contează, doar că, mai presus de toate este copilul meu, care are nevoie în permanență de atenția mea, mai ales că îl supără gâtul de câteva zile.

Mi-am propus să nu mai spăl zilele acestea, doar că în fiecare seară a funcționat mașina de spălat haine din cauza problemelor de sănătate ale copilului care a tușit până când a vomitat tot ce a mâncat în timpul zilei.

Mi-am făcut multe planuri pentru Paște, am încercat și nu am prea avut succes în a respecta tradițiile specifice săptămânii de dinaintea Paștelui, vine Paștele, trece Paștele și voi constata că agitația interioară, cauzată de nemulțumirea că nu m-am organizat mai bine, nu își avea locul în decorul de Paște. Ouă nu am ascuns, iepurași nu am procurat, de haine noi pentru noi, părinții, nu am avut vreme, de obosit am obosit fără să existe rezultate notabile ale acțiunilor mele și, uite așa, m-a prins Paștele parțial pregătită.