Mamă neBUNĂ

La momentul potrivit, în burtică ai sosit,

Ai simțit tot ce-am simțit, ai dormit, te-ai odihnit,

Te-ai jucat necontenit, cu membrele m-ai lovit.

Din fluturași în stomac, în boxeor te-ai transformat,

Mami nu s-a supărat, te-a iubit, te-a adorat,

Cu tine a comunicat și cântece ți-a cântat.

Muzică ai ascultat, mami te-a vrut alintat.

De când ai venit pe lume, ne-ai schimbat rostul in viata!

Zâmbete nelimitate, fălcuțe super pupate,

Plânsete destul de rar, copil extraordinar.

Ai spus „mama” prima dată și-am fost foarte încântată.

Pe tata îl strigi mai des fără niciun interes.

Ești un băiețel cuminte chiar și când îți dă un dinte.

Nu plângi nici când te lovești, așa de voinicel ești!

Nu te sperie nimic, curios ai fost de mic.

De la 10 luni jumate, nu mai mergi deloc „în coate”.

Faci tumbe prin toată casa, ai lua după tine masa.

Îți place să stai pe prag și să ne privești cu drag.

Adormi singur în pătuț, ca un „lele” de  puiuț.

Tu zâmbești mereu, nonstop, pentru noi ești antidot!

Pupat ești de toți, de bunici, de unchi, nepoți,

De cumnați, de moși și nași,minune de copilaș!

Tu ești a noastră minune, te-nvățăm cu pasiune,

Ești cel mai iubit, scump, alintat și adorat,

Părinții sunt în extaz că te au pe tine, fericire de baiat.

Vrem să fii doar ”very happy” pân’ la Soare și invers,

Ești cea mai de preț comoară din acest mic Univers!

Bebelușul nostru plânge extrem de rar la baie. Inițial, am fost speriați de cei din jurul nostru care se văitau din cauza lacrimilor din timpul îmbăierii bebelușului, apoi ne-am propus să fim optimiști.

În prima seară cu bebe acasă, „băița” a fost asigurată de moașa lui, că așa este obiceiul pe la noi și am zis să respectăm și noi tradiția în măsura în care nu exagerăm. Moașa a fost ajutată de una dintre bunici. Cu emoții mari, bebe a fost îmbăiat, îmbrăcat, hrănit și pus la somn.

În cea de-a doua seară, nu am vrut să apelăm la ajutoare. Cum eu eram operată, soțul meu a fost cel care i-a făcut baie. M-am bucurat că s-a implicat și că nu s-a temut de fragilitatea micuțului nostru și mi-am propus să nu intervin în momentul lor atât de intim.

Rareori s-a întâmplat să îi fac eu baie, când soțul a ajuns târziu acasă sau când a fost foarte ocupat. Nu am avut o oră a îmbăierii bebelușului și nu avem nici acum. Știm doar că tati îl spală, îi taie unghiile, îi curăță urechile și îl îmbracă în pijamale. Mami e pe post de „ajutor de îmbăiere”: dezbracă bebelușul, pregătește prosopul, aduce pijamaua, pampersul și tot ce mai este nevoie, apoi prepară laptele.

Deși are un an, bebe este îmbăiat în cădița cumpărată înainte de a veni pe lume. Probabil că nu se vor produce curând schimbări în ce privește acest aspect, deoarece bebe are prieteni buni în timpul îmbăierii (miaunilă, mormăilă și iepurilă, rareori și pe mac-mac). Îi sunt atât de dragi prietenii încât, înainte de a pune apa în cadă, se urcă îmbrăcat în ea și pune mâna pe ei. Nu acceptă să stea cu spatele la ei, probabil pentru că îi respectă foarte mult.

Așadar, bebelușul nostru este mereu fericit, inclusiv la baie. Când se întâmplă să fie mâțâit, tati îl înveselește instant. Dacă nu reușește, îl ajută mami. Cel mai important aspect rămâne comunicarea, inclusiv în timpul îmbăierii. Bebe știe mereu ce se întâmplă și ce urmează. Știe să se ridice în picioare, să se întoarcă, să se așeze pe spate. În ultimul timp nici nu mai este nevoie să i se spună ce are de făcut, căci știe deja.

Ca mamă, sunt bucuroasă că îmbăierea bebelușului nu este atribuția mea. Nebună sau nu, sunt de părere că momentul îmbăierii trebuie să revină taților. Este un moment unic și atât bebelușul cât și tatăl au nevoie de câteva minute de intimitate, de apropiere, de răsfăț și protecție, în timp ce mama stă liniștită și îi admiră.

P. S. În timpul băii, apa este călduță, temperatura din camera nu depășește 22-23 de grade, iar după baie nu apelăm la căciulă, vestă, șosete, pătură sau mai știu eu ce.

E nebunie cu programul bebelușului. Nici eu nu am un program stabilit, dar să îi facem bebelușului un program. Nu suntem roboți, știm și noi când îi este foame sau când îi este somn, când vrea în brațe, când vrea jos, când trebuie schimbat. Știm până și ce ne spune pe limba lui, atunci când mai crește. Sunt lucruri care se simt imediat ce devenim părinți. Dacă tatăl le învață mai greu, mama, din instinct, știe exact ce dorește bebelușul.

Singurul program pe care l-am avut de când am născut a constat în respectarea aproximativă a orelor de muls, pentru a nu pierde cantitatea de lapte. În rest, nu pot vorbi de un program al meselor copilului. A mâncat când i-a fost foame. Nu m-a lăsat sufletul să îl trezesc noaptea pentru a-l alăpta sau pentru a-i da biberonul, mai ales că a avut un somn liniștit și de lungă durată pe timpul nopții. Și în primele săptămâni, ca și acum, am știut că, dacă se trezește și nu adoarme imediat, copilului îi este foame. Îi schimbam pampersul și îl hrăneam. Rareori s-a întâmplat să stea treaz și să nu putem dormi noaptea.

Dacă până la 6 luni bebelușul a dormit și a mâncat când a vrut el, nu când am vrut noi, nici după 6 luni nu s-a schimbat mare lucru. Argumentul meu este acela că nici mie nu îmi place să fac ceea ce mi se impune, când mi se impune. Bebelușul meu a avut și are un program diferit de la o zi la alta. În funcție de ora la care se trezește dimineața știu care va fi programul lui de somn și de mâncat, cu aproximație.

De regulă, la ora 7.00, tatăl lui îi schimbă pampersul și îi pregătește laptele. Îl bea și apoi, de cele mai multe ori, mai doarme până pe la 9-10. Când se trezește, ne jucăm puțin în pat, apoi mergem la jucării. La 3-4 ore după biberonul cu lapte, va lua micul dejun. Până la primul somn (și, rareori, singurul!) de pe zi, trec aproximativ 3 ore din momentul trezirii. Apoi ia prânzul sau gustă ceva de prin casă (un fruct, o brioșă, un biscuit). Dacă doarme bine ziua, asta însemnând minim 3 ore, seara adoarme în jurul orei 22.00. Sunt însă și excepții. De exemplu, dacă nu doarme între orele 17-19.00, va adormi mai devreme.

Așadar, la noi nimic nu e programat. Și e mai bine așa, pentru că, atunci când plecăm de acasă, nu putem respecta un program strict. Bebelușul e adaptat unui stil de viață dezordonat, dar, în același timp, echilibrat. Indiferent unde mănâncă, mănâncă sănătos. Iar de dormit, doarme atunci când îi este somn, cu muzică sau orice alt zgomot.

Imediat după vârsta de 1 an, ne-am confruntat cu primii muci ai bebelușului nostru iubit. Panicați, am reușit să ne păstrăm cumpătul. Primii muci au apărut la câteva zile după febră (39,4°C), febră care nu știm exact de la ce a apărut, deși am consultat vreo 2 medici pediatri. Deși a fost ridicată, consider că apariția unui incisiv lateral inferior a fost cauza. Să revenim la primii muci.

Cu 2 zile înainte de a începe să curgă mucii, bebe a fost cam înfundat noaptea, în sensul să avea o respirație greoaie din când în când. Apoi, într-o dimineață, imediat după ce s-a trezit, a strănutat și a început secreția nazală. Cum copilul nostru nu este deloc un plângăcios, starea lui nu a fost una cu mult diferită de cea de zi cu zi. În afară de secreții nazale mai mult sau mai puțin abundente, nu am avut probleme. În 3 zile, aproape că i-au trecut secrețiile nazale (despre care nu pot afirma că au fost frecvente). Apoi, ne-am urcat în mașină și am plecat vreo 2 zile la salină, fără a întreba vreun medic. Am citit și recitit diverse informații pe Internet și mi-am zis că nu are ce să pățească dacă îl ducem la salină.

Ajunși în salină, mă așteptam să înceapă secrețiile nazale să-și facă de cap și să-l văd pe iubirici cum își mănâncă mucii, pe care abia i-am șters pe toată durata răcelii. Surprinzător, după mai bine de 2 ore petrecute în salină, bebe nu a avut probleme cu secrețiile nazale. Doar noaptea a fost înfundat și nu a dormit prea bine, dar nu putem pune totul pe seama răcelii, mai ales că iubiriciul nu doarme bine cu noi în pat (și nici noi cu el) și aerul a fost foarte uscat în cameră.

Mucii s-au dus definitiv după o săptămână, fără să utilizăm medicamente. Dacă noi nu suntem PRO medicamente, nu cumpărăm toată farmacia pentru cel mic. Am utilizat de nici 5-6 ori apa de mare (spray). Am fi utilizat de mai multe ori dacă bebe ar fi stat și nu ar fi avut detector de spray care îi pornea lacrimile și țipetele instant. În timpul acesta, ne-am dat seama că bebe nu suportă să fie murdar (aspect știut și din timpul meselor). Cum simțea vreo secreție, cum folosea repede mâna. A stat și afară, îmbrăcat normal, că nu l-am putut ține în casă, și și-a mâncat și o mică parte din muci.

Acum, că am trecut cu brio de primii muci, sperăm să nu ne mai confruntăm prea curând cu alții.

Înainte de a naște, am comandat 10-20 de scutece din finet. Nu le mai știu exact numărul, dar știu că am întors internetul cu susul în jos căutând scutece calitative pentru bebele mult iubit și așteptat. Pe vremea aceea eram de părere că bebe este chinuit în pantaloni și body și că, pentru început, ar fi bine să îl înfășăm. În plus, citisem că bebelușii înfășați sunt mai liniștiți și mai fericiți.

Am comandat scutecele, le-am spălat, le-am călcat, le-am împachetat și le-am pus în sertar. Am născut. La spital bebe a stat înfășat nici 48 de ore, după care mi-au cerut body. Am ajuns acasă, am vrut să îl înfășăm și surpriză…mogâldeață nu a fost deloc fericit. Deși un ghemotoc, găsea o modalitate de a da din mâini și din picioare până când renunțam la ideea înfășatului. În primele zile, am avut și ajutoare, ajutoare care erau pornite să ne demonstreze că bebe stă în scutec, doar că nu știm noi să îl înfășăm. Nu mai zic că bunicii și alții de vârsta lor ne înnebuneau că va avea picioarele strâmbe dacă nu îl înfășăm măcar 2 ore după baie.

Știu exemple de oameni înfășați și crăcănați, așa că sigur nu are treabă înfășatul cu crăcănatul. Oricum, noi am încercat. Au încercat și alții experimentați și s-au convins că nu noi suntem nepricepuți, ci bebe nu se simțea confortabil înfășat. Și nici când avea colici nu se liniștea dacă îl înveleam în scutec, așa că, pentru noi, tot ce se aude legat de avantajele și dezavantajele înfășatului rămâne la stadiul de mit.

Scutecele au rămas niște cârpe inutile sau niște cârpe parțial utile, unele dintre ele fiind utilizate în diverse scopuri, iar altele fiind puse la păstrare, fără a ști de ce.

Puține mame recunosc că sunt momente în care se simt depășite de fluxul activităților și sunt la un pas de depresie. Mă refer la mamele ai căror copii se comportă de parcă ar fi dependenți de băuturi energizante.

Nu toți bebelușii sunt activi. Mai sunt și bebeluși care stau liniștiți, care nu sunt dependenți de mamele lor, deși îmi este greu să cred că un bebeluș vrea să stea singur, fără atenția și afecțiunea părinților. Tind să cred că bebelușii care stau singuri au fost „forțați” să stea singuri (au fost lăsați în pătuț indiferent de lacrimile vărsate sau au fost lăsați la televizor). Până nici mie nu îmi place singurătatea, dar unui suflețel dependent de iubire?

Bebelușul meu este opusul tuturor bebelușilor liniștiți. Este cuminte, dar extraordinar de activ și de curios. Știe cam tot ce mișcă sau, cel puțin, așa pare. Nu sta locului 5 secunde. Este un alpinist convins și merge singur de la zece luni. Este fericit să descopere obiecte și locuri noi. Plânge până obține ceea ce își dorește. Și nu este nici răsfățat, nici șantajist, pentru că habar nu are ce înseamnă astea. Este doar un copil sănătos, un copil care știe că mami este mereu la dispoziția lui.

Dar… mami mai obosește, deși are impresia că nu are motive de oboseală. Și în momentele acelea de oboseală, își mai pierde cumpătul pentru câteva secunde. Uneori, își pierde și răbdarea, dacă bebe are câteva zile de activitate solicitantă.

O mami epuizată, un bebe energic, un tati care nu prea înțelege epuizarea mamei, cam așa arătă tabloul familiei în anumite perioade. Dar mami își revine rapid că nu are încotro, iar bebe parcă se mai liniștește.

Cu toții ne dorim zâmbete nelimitate pentru bebelușii noștri și considerăm că achiziționarea unei jucării va ajuta la fericirea celui mic. Eu am tot spus că nu înțeleg de ce un copil ar avea nevoie de un munte de jucării și am ajuns cu soțul la concluzia că nu vom cumpăra multe jucării copilului. Și noi nu am cumpărat, iar casa este plină de jucării.

Bebe a beneficiat de multe cadouri și, fiind cel mai mic din familie, toată lumea îi mai cumpără câte o jucărie. A avut și noroc cu nașii și moșii care îl răsfață din plin. Avem jucării de toate felurile sau cel puțin așa considerăm noi. Cu toate acestea, bebe nu e prea atras de jucării și sunt sigură că toți bebelușii și copiii mici preferă obiectele reale în schimbul jucăriilor, căci sunt curioși și nerăbdători să afle utilitatea tuturor obiectelor de uz casnic.

Momentele în care bebelușul e atras de jucării sunt foarte puține, depind foarte mult și de gradul de activitate al copilului. Iubiriciul meu e curios să aspire, să ducă hainele murdare în mașina de spălat, să răstoarne coșul cu rufe, să deschidă sertare, să verifice prizele, să urce de o sută de ori treptele etc. Și, deși el are atâtea activități în palmares, sunt și momente în care mă gândesc ce jucării să îi cumpăr acum, când timpul începe să nu ne mai permită să ne jucăm foarte mult pe afară. Dar, sunt atât de multe jucării, iar ale lui sunt atât de diverse, încât parcă văd că nici de Crăciun nu va primi o jucărie de la mami și tati.

Până când va considera bebe că se poate juca mai mult cu jucăriile pe care le posedă, nu îmi rămâne decât să mă împiedic zilnic de ele prin casă, să mă așez pe vreo piesă de la lego și să le aranjez în fiecare zi.

Mamele nu sunt surse inepuizabile de energie, ci, din contră. Din momentul nașterii, mamele sunt epuizate chiar dacă teoretic ele nu au prea multe de făcut. Prin natura lor, mamele își dezvoltă instinctul matern și devin adevărate feline, la nevoie. Mamele, acele ființe care, în afară de faptul că stau cu copilul/copiii nu fac nimic altceva, ar trebui să fie cele mai dichisite persoane. Dacă cumva vezi o mamă nearanjată, trage-o de mânecă și ceart-o! Cum este posibil să fie neîngrijită când nu lucrează? Personal am pățit-o la un magazin, când casiera a ținut să îmi spună că se gândea cum am reușit să am fire de păr aurii, dar, că, de fapt, își dă seama că sunt nevopsită. Ups! Am dezamăgit-o.

Ce timp de aranjat, de unde? Bebelușii nu cresc singuri, ca pe vremuri. Nu îi pui în pat înconjurați de perne sau în pătuț și pleci din cameră să te aranjezi, să-ți bei cafeaua/ceaiul. Bebelușii au senzori de singurătate. Cum ai plecat, cum încep să plângă sau se trezesc instant. Și, dacă vrei să dormi când dorm și ei, află că nu ai nicio șansă. Fie se găsesc alte activități de făcut, fie te năpădesc o mulțime de gânduri, fie te gândești că se trezește bebelușul și nu îl auzi. Sau, dacă ai nenorocul (deși eu l-am considerat totuși un avantaj) să folosești pompa pentru a colecta laptele matern, abia aștepți să adoarmă copilul să poți începe sesiunea de alăptat (sesiune care durează undeva la minim jumătate de oră și se repetă doar de 6-8 ori pe zi). Teoretic, dacă o mamă se mulge (nu, nu e vacă, e doar mamă, pentru aceia/acelea cărora li se pare că sună tare rău când spui că te mulgi pentru bebelușul tău) de minim 6 ori pe zi a câte 30 de minute, 3 ore din cele 24 au zburat. La acestea, mai adaugi timpul necesar spălării/sterilizării biberoanelor și componentelor pompei, gătitul, spălatul vaselor, curățenia, aruncatul hainelor în mașina de spălat, întinderea, adunarea, împachetarea și călcatul lor, plimbatul bebelușului etc. Clar, nimic din toate aceste activități nu este atât de solicitantă încât o mămică să nu aibă timp de propria persoană. Dar, în multe cazuri, mămica se ocupă singură de toate. Nu are o mamă/soacră/bonă/menajeră care să stea în permanență cu ea. În cel mai fericit caz, are pe cineva apropiat care, din când în când, o mai ajută, și, eventual, un soț care, atunci când ajunge de la serivicu, sta o oră cu copilul, în timp ce așteaptă să îi fie pusă masă (în fiecare zi altă mâncare, că doar stai acasă).

Și, dacă te trezești, la bebeluș, din 3 în 3 ore (sau, dacă bebelușul are un somn bun, te trezești, după ceas, să începi sesiunea de muls), nu mai poți adormi apoi la comandă. Nu e niciun buton pe care să apeși să se închidă obloanele (ochii) și să fii fericită că Moș Ene și-a făcut rapid datoria. Dușul este un lux, pe cuvânt de mamă. Intri sub duș și auzi instant plânsete (de cele mai multe ori, închipuite), așa că, imediat, finalizezi și dușul. Și, dacă în primele 6 luni, mai este cum mai este, epuizarea și depresia se nuanțează în momentul începerii diversificării. Ce să mănânce copilul? Oare e de ajuns? Oare va mânca? Ce să-i mai gătesc azi, pentru o diversificare corectă? Vase în plus la spălat, frustrări la fiecare pas. Și, pentru că vrei să îi oferi copilului tot ce e mai bun, te uiți pe tot felul de grupuri destinate diversificării. Astfel realizezi că ești praf ca mamă, căci nicicum nu îți poți explica de unde au mamele celelalte atâta timp să gătească nu știu câte feluri de mâncare pe zi, pentru bebelușul lor. Și…cedezi psihic de foarte multe ori.

E minunat să fii mamă, e minunat să vezi toată evoluția copilului tău, e și mai minunat să îl vezi fericit, chiar dacă te confrunți adesea cu depresia și epuizarea. Îți mai pierzi răbdarea, mai țipi o dată pe lună sau mai des, îți vine să evadezi, dar, zâmbetul iubiriciului tău șterge orice urmă de depresie și de epuizare. Nu definitiv, dar îți dă putere pentru toate.

 

 

Lăsatul bebelușilor la televizor constituie un subiect controversat. Personal, nu utilizez frecvent televizorul. Nici soțul nu e curios să afle prea multe prin intermediul televiziunii. De cele mai multe ori, televizorul funcționează după ora 22.00 pentru câteva minute, pe post de somnifer pentru soț.

Sunt mămici și tătici care își lasă bebelușii în fața televizorului încă de la 3-4 luni, nelimitat. Se uită împreună la televizor și toată familia este fericită și liniștită. Deja la 8 luni bebe e dependent de televizor și rămâne captiv în fața ecranului. El e entuziasmat, îl găsește atractiv, în timp ce mama își face treburile sau se relaxează.

Pe mine nu mă lasă conștientul și nici subconștientul să îmi învăț bebele să devină dependent de un ecran. Prefer să vorbesc cu el, să fiu în priză pe lângă el, să nu am timp nici pentru un ceai, să stea atârnat de picioarele mele în timp ce gătesc, să răstoarne aspiratorul când aspir mâncarea aruncată cu satisfacție pe jos, să îl iau în brațe din minut în minut și așa mai departe. Consider că televizorul nu îl ajută cu nimic pe bebe, chiar dacă m-ar ajuta pe mine să fiu mai liberă.

Nu îl las la TV nici măcar atunci când sunt epuizată sau când este o urgență. Fiind măricel totuși, a mai prins câte un TV deschis. Nu e însă prea curios. Se plictisește repede și e atras de alte activități, precum urcatul scărilor, mersul de colo până colo, umblatul prin sertare și alte activități care îi fac plăcere.

Dacă eu nu mă uit la TV, el de ce să se uite? Mi se pare mult mai atractiv să aibă experiențe educative, să exploreze, să fie curios, să știe ce este o mătură/un aspirator etc. Îmi place felul în care l-am crescut. E un copil curajos, atras de utilaje, de instrumente, de toate mașinăriile zgomotoase. Nu se sperie de întuneric, de sunete noi. E sociabil. Eu sunt tot mai obosită și frustrată că nu sunt suficient de eficientă, dar nimic nu mai contează când bebe e sănătos și fericit. E greu să suplinești televizorul, însă nimic nu se compară cu timpul petrecut împreună cu familia. În plus, bebe are și un tată jucăuș, care mă susține în decizia de a nu utiliza televizorul cât timp bebe ar putea fi distras.

În nebunia mea nelimitată, am decis să nu îmi chinui copilul cu olița sau cu vreun înlocuitor al acesteia de la o vârstă prea fragedă. Aud în stânga și în dreapta cum părinții își laudă bebelușii de 8-12 luni cu succesul defecării în oliță. Așa, și? Eu nu vreau nici măcar să îl pun să încerce. Îl consider prea mic (la un an și 2 săptămâni). Nu are un program de făcut caca. Face când vrea. De ce să-l forțez? E suficient că, atunci când suntem plecați departe de casă, se abține. Are pozițiile lui, ritualul lui. Cum să îi perturb ritualul.

Oare o fi copilul meu înapoiat comparativ cu aceia care fac la oliță de la 8 luni, dacă nu cumva de la 6 luni? Dacă da, lasă-l să fie. Va folosi olița sau direct colacul de WC fix atunci când eu îl voi considera pregătit, adică în momentul în care va înțelege în ce constă activitatea „lipsei mari” (cum mai este denumit caca prin alte părți). Nu sunt nevoită să spăl scutecele, așa cum o făceau părinții noștri. Schimbarea pampersului și ștergerea fundulețului nu sunt un efort atât de mare încât să grăbesc copilul. E drept însă că, uneori, aceste operațiuni sunt o reală aventură având un copil foarte activ. Dar, mă întreb: cum ar sta el pe oliță sau ce ar face după defecare când nu stă locului o secundă?

Care ar fi motivele grăbirii bebelușului? Am evoluat, a evoluat și tehnologia, s-au schimbat radical „normele” de creștere, dar să nu uităm că bebele tot bebe este. Să nu încercăm să îl maturizăm înainte de vreme. Dacă ar face caca la oliță de la 6 luni, l-aș însura la 10 ani? Pentru ce atâta grabă? Energia lor poate fi canalizată spre activități mai interesante decât pe concentrarea făcutului la oliță.

Între timp, poate mă lămurește cineva care sunt avantajele reale ale pusului copilului pe oliță începând cu momentul statului singur în fund. Și ce oliță să cumpăr? Ce minuni face olița muzicală? Nu s-a inventat încă olița care șterge bebele la fund și are sistem de autocurățare?