Mamă neBUNĂ

Sunt convinsă că bebe simte tot și cred că încă din momentul conceperii a simțit ceea ce am trăit. Sunt sigură că este un bebe fericit încă din prima clipă, mai ales ca zâmbetele lui sunt infinite.

Bebe știa de mic când ne pregăteam să plecăm de acasă cu sau fără el. Acum, la un an, știe când îi spun că vom pleca de acasă, dar, mai ales, simte că plecăm de acasă. Dacă nu ne însoțește, cât timp ne pregătim de plecare, stă liniștit în pătuț și, uneori, chiar adoarme. Când era mai mic, simțea că plec de lângă el și, cum mă vedea că sunt ocupată cu pregătirile, cum nu voia să stea deloc singur.

Dacă cineva, cumva, ridică tonalitatea vocii, imediat își schimbă dispoziția. Este și un bun ascultător. Stă curios la discuții cursive/povești spuse cu voce ridicată.

Dacă sunt agitată, devine agitat. Dacă sunt fericită, e cel mai fericit, dar și cel mai activ bebe. Bebe știe și când e vorba de alint și iubește să râdă în hohote cu mama și tata, să se arunce în brațe, să se lase mângâiat și pupat. Și e un bebe prea pupat care cândva va urî să mai fie pupat.

Bebe are așa numitul instinct al femeilor. El știe ce urmează să se întâmple și simte tot, așa că, dragi părinți, nu vă dezamăgiți și indispuneți copilul! Bucurați – vă intens de miracolul din viața voastră, înconjurați-l cu iubire, zâmbiți des, alintați-l, oferiți-i iubire necondiționată! Nu vă fie teamă, nu va fi un bebe răsfățat, va fi unul fericit! Nu îl veți pupa toată viața, nu îl veți putea plimba în brațe atât cât v-ați dori! Va crește și aveți ocazia să îl creșteți frumos, în iubire și armonie!

Am născut toamna, așa că primele luni de viață ale bebelușului nu au fost cele mai prietenoase din prisma gradelor de afară. Noi ne-am adaptat ușor însă. Din spital, mi s-a spus să nu îl cocoloșesc și să evit temperaturile ridicate din cameră și îmbrăcatul prea gros. Se recomandă între 18 și 22 de grade, doar ca eu sunt friguroasă. Ce să fac? M-am adaptat.

Când am sosit cu bebe acasă, în cameră erau cam 20 de grade. Toată lumea din jur era super-mega agitată că îngheață copilul și noi suntem inconștienți. Cine să priceapă că pe vremea noastră există anumite recomandări privind ambientul? La cele 20 de grade, bebe stătea fără căciulă, îmbracat cu body și pantaloni. Am făcut totuși cald în cameră după câteva zile, din cauza mea, că înghețam. Peste 24, rar 25 de grade, nu am avut în casă.

Mulți spun că am fost norocoși, că nu am avut copil sensibil. Norocoși că avem un copil sănătos, am fost, dar nici noi nu am fost părinți exagerați și panicați. Bebe nu a purtat nicicând căciulă în casă. Nici după baie, nici la 18 grade. Nu poartă căciulă nici afară, acum când sunt 5 grade dimineața. Îi punem gluga de la o geaca subțire.

Pe timpul iernii, când avea 3 luni, l-am scos afară cu body și pantaloni plus un rând de haine de exterior și o căciulă medie ca grosime. Asta în timp ce ceilalți copii erau ultra înfofoliți.

Botezul l-am făcut iarna, o altă dovadă de nebunie. La 4 luni ale copilului, neîmplinite, în ianuarie, bebe a stat în fața bisericii jumătate de oră, cu urechile goale (nu ne-am dat seama că nu îi stă căciula de la costum). În biserica, frig de înghețau pietrele. Afara, viscol. Și noi? Am trecut cu brio peste toate.

Toată iarna am auzit doar că suntem inconștienți și îmbolnăvim copilul. Acum, ne pregătim psihic pentru alte sfaturi și mustrări privind creșterea copilului la temperaturi scăzute.

P. S. Cum suntem plecați de acasă, cum copilul nostru este îmbrăcat ca la Polul Nord. Noroc că nu rămâne des în grija lor.

Încă de dinainte de a fi însărcinată am fost adepta somnului bebelușului în pătuț. Toți mi-au spus că, atunci când voi fi mamă, gândirea mea se va schimba și copilul va ocupa o parte semnificativa a patului conjugal.

Înainte cu câteva zile de venirea pe lume a micuțului, am comandat on-line pătuț și accesorii uzuale (lenjerie), cu toate pledoariile soțului că aruncăm banii pentru un pătuț în care vom depozita hăinuțe, jucării și alte obiecte bebelușești.

Am născut, am venit cu bebe acasă și l-am pus în pătuț. Toate bune și frumoase timp de o săptămână, când au început durerile de burtică și bebe avea nevoie de afecțiune și de contact fizic permanent. Timp de o lună, noaptea a dormit pe mami și pe tati și a dormit tare bine. Fără plânsete, dureri mari. Bebe fericit, părinți fericiți. În timpul acesta, soțul și toți ceilalți spuneau că pătuțul va fi uitat. Eu, croită să le demonstrez că se înșală, dar ușor îndoită că s-ar obișnui bebe să doarmă fără noi, le-am spus că sigur bebe va dormi în pătuț.

Pentru încă o lună și ceva, bebe a dormit în pat, între noi, pe timp de noapte. Ziua dormea așa cum s-a obișnuit, pe mami sau pe vreun înlocuitor de-al mamei. Eram stresantă de ideea dormirii între noi, căci tati avea un somn profund și trebuia să îi supraveghez mișcările, să nu care cumva să uite ca e copilul în pat. Cum soțul meu era foarte obosit după serviciu, într-o noapte am decis să pun copilul în pătuț, deși recunosc că mi se cam rupea sufletul. Tranziția s-a produs fără să știe soțul, care noaptea îl căuta în patul nostru. Bebe a dormit bine în pătuț. Eu eram însă îngrijorată pentru că îi plăcea să doarmă pe burtă. Era foarte atent și își punea singurel mâinile pe lângă el. M-am temut să nu se sufoce cumva în somn, dar, cum îl știam copil precoce, mi-am dat seama că nu am șanse să îl determin să doarmă într-o altă poziție, fiindcă, de fiecare dată când încercam să îl pun să doarmă pe spate sau într-o parte, se trezea instant și nici chip să mai adoarmă.

De atunci, bebe doarme doar ocazional cu noi, când e foarte agitat noaptea și când mergem în diverse călătorii și nu există pătuț la unitatea de cazare. Iar somnul nu e odihnitor pentru niciunul dintre noi 3. În cazul în care îl luăm să adoarmă în patul nostru, bebe se foiește, coboară din pat, așa că ajunge să adoarmă tot în pătuț. Ziua, când e foarte agitat, nu adoarme nici în pat, nici în pătuț, ci în cărucior.

Faptul că doarme singur, în pătuț, în aceeași cameră cu noi, nu mă face să mă simt o mamă rea, așa cum consideră alte mame. Copilul e iubit, purtat în brațe de fiecare dată când vrea, iar noaptea este acoperit și îngrijit ca orice alt copil, chiar dacă nu doarme lângă noi. Și, am testat, doarme mai bine în pătuț decât în pat cu noi. Și doarme foarte bine de mic, fără treziri nocturne dese. Dimineața, pentru răsfăț, îl mai luăm în pat să își continue somnul.

Fiind o mamă neBUNĂ, am optat pentru pomparea laptelui matern și nu pentru renunțarea la alăptat, din motive întemeiate, zic eu. Așa că am avut nevoie de biberoane. Destule biberoane (vreo 5! le consider multe)… Unele pentru extragerea laptelui, altele pentru păstrarea lui în frigider, altele pentru oferirea laptelui.

În prima săptămână, cât am avut ajutoare, biberoanele și tetinele erau sterilizate zilnic. Nu de către mine, evident. Apoi, am făcut efortul de a le steriliza săptămânal, timp de maxim 2 luni. Și s-a dus sterilizarea fiindcă mă enervam maxim când vedeam tot felul de depuneri pe sticlă și pe tetine. Am cumpărat o perie pentru sticle și am optat pentru spălarea lor cu detergent de vase și cu apă fierbinte. După spălare, le așez pe șervețele și cam atât.

Nici vorbă de sterilizatoare, de cutii de depozitare sau mai știu eu ce. De ce? E simplu: nu suport să colecționez prea multe obiecte în casă și nici nu îmi pierd timpul vânzând pe diverse site-uri obiectele cărora le-a trecut utilitatea.

Sunt mame care cumpără până și dozatoare de lapte praf. Foarte bine. Bravo lor că își permit, în primul rând, și că le utilizează economisind timp (altfel nu îmi imaginez de ce ar fi utile)!

Până acum, n-am avut probleme care să derive din igienizarea deficitară a tetinelor și a biberoanelor, pe care încă le folosim (doar 1 sau 2, de când am trecut pe lapte praf). Iar suzeta (pe care i-am oferit-o de la 6 sau 7 luni, nu îmi amintesc exact)…, suzeta nu știu dacă am spălat-o superficial de 5 ori.

Nu faceți ca mine! Dacă totuși nu sunt singura neBUNĂ, atunci să nu aveți mustrări de conșiință!

Din bătrâni, se știe că, după împlinirea vârstei de 1 an, copilul se tunde la 0, adică devine chel, cum nu a fost nici când s-a născut. Cică așa i se îndesește și înăsprește firul de păr. Și cum al meu nu excelează la capitolul podoapă capilară, toată lumea s-a așteptat și încă se așteaptă să duc copilul la tuns.

Nu, nu voi face asta. Copilul va fi tuns atunci când va fi cazul. Acum nu este cazul. Nu are părul lung încât să fiu nevoită să îi fac un moț în vârful capului.

În plus, și, dacă aș decide să îl duc la tuns, nu ar sta. Ar presupune să îl leg de scaun, dar și atunci ar găsi el o modalitate de a se sustrage rapid de pe scaun. Și de ce să îmi chinui copilul?

Un alt motiv pentru care îi voi păstra podoapa capilară intactă este acela că a început sezonul rece și nu este obișnuit să poarte căciulă. O va purta, cel mai probabil, când voi purta și eu, deși recunosc că sunt mai friguroasă decât el.

Dacă, de exemplu, ar exista o superstiție cum că ar trebui să ne tundem „la 0” la împlinirea vârstei de 18 ani, câți am aplica-o?

Femeile au mereu un instinct după care se ghidează, dar, în momentul în care devin mame, femeilor li se accentuează acest instinct. Și nu prea dă greș, indiferent de situație, mai ales când este vorba de bebelușul lor.

Am fost norocoasă și bebelușul meu nu a avut probleme până în prezent. Sper să își păstreze imunitatea intactă și pe viitor.

În primele 3-4 luni, am fost lunar la un control de rutină, să fim siguri ca bebele se dezvoltă armonios. Deși am ales cu grijă un pediatru, am fost sfătuiă să îi dau ceaiuri și apă, că doar nu pățește nimic. Cum fața mea nu poate fi una zâmbitoare atunci când nu sunt de acord cu un „sfat”, cu siguranță am fost văzută că nu am fost de acord. Cu riscul că voi fi considerată nebună, i-am spus foarte clar că, deși utilizez o pompă pentru a extrage laptele, mi-am impus să nu îi dau copilului nimic altceva în afară de lapte matern până la împlinirea celor 6 luni de viață.

Un alt sfat, pe care l-am ignorat de când am născut, a fost acela de a nu alăpta cât timp sunt răcită și de a sta izolați de copil dacă eu sau soțul suntem răciți sau gripați. Cum să nu stăm lângă copilul care e dependent de noi? Am încălcat cu brio aceste sfaturi și ghiciti ce? Copilul nu a pățit nimic.

Alt sfat ignorat:”dacă bebele nu a făcut caca 3 zile, nu mai sta, dă-i ceai!”. Bine, a mai fost și varianta cu termometrul, pe care recunosc că am încercat-o, dar pe care nu o voi mai încerca pe viitor. Cui să îi explici că, la copiii hrăniți cu lapte matern, se poate întâmpla să nu aibă scaun câteva zile? Nu și nu, nu e bine. Am apelat totuși la Protectis, alternat cu Bonnisan, mai ales că eram în perioada cu colici, care, din fericire, nu ne-au dat bătăi de cap. Și nici de acea dată nu am apelat la ceai. Sâc, sâc, sâc!

L-am mai dus la control și înainte de a împlini 6 luni, să aflu ce opinie are pediatrul despre diversificare. Și am aflat, am luat schema, am pus-o în geantă și apoi la dosarul copilului, unde a și rămas. De acea dată am reușit să tac. Nici acum nu știu cum.

Și am mai întâlnit medici, am discutat, uneori am tăcut, alteori mi-am spus punctul de vedere. Am ascultat sfaturile tuturor, dar am făcut doar cum am vrut. De ce să nu fiu împăcată cu deciziile luate? Am acces nelimitat la internet, ma pot informa și pot disemina informația. Instinctul câștigă de fiecare dată.

Nici nu am născut bine și toți s-au dat atotștiutori. Sau, mai exact, toate…

1. Să naști natural, că acum toți medicii s-au șmecherit și te îndrumă să naști prin cezariană!

Am fost PRO naștere naturală până înainte cu 2 ore de a naște. Pe timpul sarcinii am fost nevoită să schimb 3 medici ginecologi, însă tuturor le-am spus că doresc naștere naturală. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, nici dorința mea de a naște natural nu a coincis cu decizia doctoriței care m-a asistat la naștere. În ultima clipă, doctorița a decis că riscurile sunt prea mari dacă aștept să nasc natural, fătul nefiind pregătit să iasă, deși în urmă cu câteva săptămâni era cât pe ce să apară înainte de termen. Și ce era să fac, să mă împotrivesc și să îmi pierd minunea? Dacă era o cezariană programată, fie era alegerea mea, fie era o problemă medicală, fie era vorba de confortul doctoriței. Nu a fost vorba despre un moft al meu sau al doctoriței, a fost vorba de un risc pe care nu mi-l asumam nici eu, nici doctorița și, cu siguranță, niciuna dintre persoanele care insista să nasc natural nu și l-ar fi asumat.

Toate cele cu care am vorbit și care au născut în ziua în care am născut și eu mi-au spus că au născut prin cezariană din cauze medicale. Că sunt și medici care optează pentru cezariană din alte motive decât cele medicale, este altă problemă. Pe timpuri, aparatura medicală nu permitea depistarea problemelor și a riscurilor unei nașteri naturale. Acum, niciun medic responsabil nu își poate asuma pierderea fătului sau a mamei dacă depistează o problemă, așa că aveți răbdare și cooperați cu medicul. Împreună veți lua decizia potrivită.

Dacă voi mai naște o dată, voi alege operația de cezariană. De ce să mai fiu tăiată și în altă parte?

2. Să faci baie des, ca, după ce naști, să îi placă copilului la baie!

Aberație mai mare nu am auzit. Ce treabă are una cu alta? Normal că mă spăl. Mai folosesc și gel de duș și ce mai e nevoie. Nu trăiesc în 1950 să mă spăl la lighean o dată la câteva zile. În plus, fătul stă bine mersi în lichid, deci sigur e obișnuit cu apa. Și cui nu îi place să facă baie? Aaa, că sunt copii care plâng la baie e cu totul altceva. Au ei un motiv pentru care plâng. Cel mai probabil, părinții au pus apă fierbinte, să îi scoată raci după baie. Alții au fost spălați brutal, masajul transformându-se în tragerea membrelor cu forță, să nu rămână copilul strâmb. Sunt tot felul de situații iscate din cauza părinților exagerați, dar, pe cuvântul meu de mamă, știu sigur ca bebelușilor le place la baie dacă temperatura apei e optimă și dacă tu, ca părinte, ești relaxat și fericit.

3. Nu lovi cu piciorul câinele sau pisica! Vei naște un copil păros.

Dacă ambii părinți sunt păroși, cum ar trebui să fie copilul. Cele care nu au animale de companie sau cele care nu le-au atins, și totuși au copii păroși, ce vină poartă?

Recunosc că am atins și pisica și câinele și am avut și arsuri (și ce mai arsuri!). Le-am spus tuturor că voi avea un copil care se va naște cu părul făcut codițe la cât de neglijentă am fost. Dar ce să vezi? Fiul meu are un par rar, fin, tinde să fie blond, chiar dacă am lovit și pisica și câinele și chiar dacă și eu și soțul meu suntem bruneți, cu părul des și firul gros. Și nu, nu îl voi lăsa chel acum, după ce a împlinit un an. Mă conving în timp cât de păros e. Cine știe ce gene a moștenit.

4. Să nu miroși florile că vei avea un copil însemnat pe față!

O persoană care iubește florile le duce instinctiv la nas pentru a le simți parfumul. Cum să nu mă bucur de mireasma lor? Majoritatea oamenilor au fața curată, fără semne. Oare nicio femeie însărcinată nu a mirosit vreo floare în 9 luni de sarcină?

Eu le-am mirosit pe toate cu bucurie. Și bebele meu nu are pete pe față.

5. Dacă întâlnești persoane cu handicap, să ții minte toate handicapurile văzute, să ți le spui în gând până la nu mai știu câte săptămâni de viață ale bebelușului, ca nu cumva să aibă acele probleme.

Oameni buni, calmați – vă! Pe vremuri, femeile nu călătoreau atât și probabil vedeau rar persoane cu nevoi speciale. În zilele noastre, asemenea persoane se pot întâlni la orice pas. Dacă mergi până la Mall, e imposibil să nu vezi câteva persoane speciale. Gravidele nu pot fi încuiate în casă.

Voi ce alte asemenea sfaturi prietenoase ați mai auzit în timpul sarcinii?

Am mers la spital pregătită să nasc. Indiferent cum, trebuia să nasc, deoarece bebele meu se simțea atât de bine în burta mamei încât nu a vrut să fie ținut în brațe nici la 40 de săptămâni și 4 zile.

Cu bagajul făcut (care reprezenta un stres în plus de teamă să nu fi uitat ceva), cu inima cât un purice și cu nerăbdare să îmi văd minunea pentru prima dată, am pășit în maternitate. Emoțiile nu l-au convins pe minunatul meu bebeluș să grăbească întâlnirea. Nici măcar perfuziile cu diverse medicamente care ar fi trebuit să îl determine „să coboare”.

După mai bine de 15 ore de la internare și după ce am asistat la prima etapă a unei nașteri „naturale”, doctorița mi-a spus că cezariana este cea mai înțeleaptă alegere în acel moment, riscurile așteptării fiind mult prea mari. Cu soțul în total dezacord cu cezariana și cu gândul că am refuzat să mă documentez despre ce presupune nașterea prin cezariană, am încercat să îmi fac curaj să fiu optimistă.

Am avut puțin timp să citesc rapid despre ceea ce urma să experimentez. Tot nepregătită psihic mă consideram. Am ajuns în sala de nașteri tremurând și, la câteva minute după anestezie, am auzit-o pe doamna doctor că fiul meu era în plin proces de micțiune în momentul scoaterii. Eram atât de emoționată încât nu știam dacă să râd sau să plâng de bucurie că am un bebe tupeist.

Nu mi s-a explicat nimic în timpul operației, deși mi-ar fi plăcut. Am auzit vag câte ceva sau chiar tot, doar că îmi amintesc prea puține. Știu doar că, din prima clipă, am fost o mamă imperfectă de la primul contact cu bebelușul. În cele 5 secunde în care mi-a fost fluturat în față, nu am fost capabilă să zâmbesc și să îi rețin fizionomia. Îmi amintesc doar ca prima dată i-am văzut „bărbăția” și imediat am auzit că a primit nota 10. Era o ușurare. Nu m-aș fi mulțumit cu o nota mai mică.

Imediat l-au dus la secția de neonatologie și de aici până la momentul ieșirii din sala de operație îmi amintesc doar când a fost operația cusută de către cele două doctorițe. Nu am simțit, dar am auzit vorbindu-se despre cum e mai bine să coși. Se vede și acum punctul de întâlnire ca dovadă că nu am visat acel moment.

La ieșirea din sală, mi-a arătat soțul meu o fotografie pe care a reușit să o realizeze fugitiv din cauza asistentei șefe care a dorit să se asigure că tot personalul implicat va primi atenția cuvenită. Ni s-a părut cel mai frumos copil. Eram mândri că avem o minune și că pielea lui avea o culoare perfecta.

Deoarece am născut noaptea, prima întâlnire cu fiul meu a avut loc după vreo 12 ore de la naștere, când abia mă țineam pe picioare, iar salonul bebelușilor, situat la peste 50 de metri de salonul meu, mi s-a părut la capătul lumii.

Ajunsă printre atâția bebeluși, l-am căutat nerăbdătoare pe al meu. Clar era cel mai frumos de acolo. Nu știam cum să îl țin, ce să îi fac… Îi curgea un ochi, eram oarecum disperată. Am primit un biberon numerotat și m-am chinuit să mă așez pe un scaun la fel de înalt ca scaunele de la grădiniță. Îmi priveam minunea și nu îmi venea să cred că e a mea.

Consiliere în taina alăptatului nu am primit, așa că nu m-am chinuit să îl alăptez. Nici nu aveam cum că lactația nu se pornise. Am avut un băiat fomist, care termina rapid laptele din biberon. După ce îl hrăneam, făceam fotografii pe furiș, să am la ce mă uita și să pot să îl arăt soțului meu și apropiaților, care l-au văzut fizic doar la externare. Cât timp alăptau celelalte mămici, eu îmi admiram copilul. Nu mă lăsa sufletul să îl pun în pătuț imediat după ce își termina laptele praf și nici nu voiam să fiu arătată cu degetul că îmi neglijez copilul.

Am pierdut startul alăptării și le invidiam pe toate mamele care își alăptau copiii și apoi le dădeau și suplimentul din biberon. După vreo 30 de ore de la naștere poate că aș fi putut alăpta, dar mi-era rușine să îmi las copilul fomist să plângă de foame. Prin urmare, îi dădeam biberonul după nici 2 minute de lăsat la sân să stimuleze lactația doar pentru a nu începe să plângă de foame. După nici 48 de ore de la întâlnirea cu minunea, mă uram ca nu îmi puteam alăpta copilul, dar despre alăptare voi povesti detaliat într-un alt articol.

Cert este că, încă de la naștere, m-a urmărit imperfecțiunea și vinovăția.

Am început să scriu la un an de la nașterea primului copil, copleșită de o oarecare stare de depresie sau doar de impresia că mă aflu într-o depresie. Intenții au fost multe, însă am considerat că sunt atâtea postări ale mamelor încât ar fi inutilă intervenția unei necunoscute.

Dar iată că am prins curaj și mă străduiesc să împărtășesc cu voi momente ale unei mame care se considera neBUNĂ. În traducere, o mamă mai puțin perfectă, care nu își dorește să pozeze într-o mamă disperată de perfecțiune.

De ce scriu? Pentru a comunica, pentru a mai avea o activitate în plus pe lângă aceea de părinte veșnic obosit, dar mereu fericit. Scriu în speranța că voi readuce liniștea interioară a celor care se învinovățesc mereu că nu fac suficiente lucruri pentru copil, pentru soț, pentru casă, pentru propria persoană. Scriu și pentru automotivare. Scriu și pentru că nu cred că voi reuși vreodată să fiu perfectă, dar și pentru că nu îmi doresc prea mult să fiu perfectă. Scriu pentru că sunt o mamă neBUNĂ.

Mi-ar plăcea să scriu și pentru voi, nu doar pentru mine, să am suficiente cititoare care să se regăsească în poveștile mele. Și mi-ar plăcea să scriu și pentru soții care nici măcar nu își imaginează ce activități solicitante pot avea mamele.