Autor: Mamă neBUNĂ

Mă uit la fiul meu și mă simt vinovată. Îmi plânge sufletul când văd că iubiriciul meu, care, dimineață de dimineață, seară de seară și nu numai, era în brațele mele la dăruit și cerșit de pupici și atenție, iar acum, de când s-a născut surioara, nici nu se mai uită la mine. Vorba vine că nu se mai uită, dar nu mai vine din proprie inițiativă „să ne iubim” și sufăr. Cu siguranță că și el suferă.

Mă învinovățesc uneori că nu am mai mult timp pentru el, că nu pot fi în două locuri în același timp, dar îmi pornit că zilnic voi face progrese să pot petrece iar mai mult timp cu el, cu amândoi copiii. Îmi doresc să mă pot multiplica, astfel încât amândoi copiii să beneficieze 100% de atenția mea, de prezența mea fizică lângă ei. Este dificil să aleg pe cine să împac prima dată când amândoi au nevoie de mine în același timp. Este dureros să îi auzi pe amândoi plângând fix în aceleași secunde…

Sunt momente când mă uit la el și îmi dau lacrimile de dor. Da, îmi este un dor nebun de băiețelul meu scump, de momentele noastre de iubire nemărginită. Când văd că se trezește sau că se pune la somn și nu vine să ne îmbrățișăm și să ne pupăcim, mă cuprinde tristețea. Realizez că puiul meu a crescut, s-a maturizat și nu mai simte nevoia de a ne dragăli toată ziua. Sau o simte și se interiorizează, nevoind să o deranjeze pe surioara sa, care stă toată ziua în brațele mele.

Deși am două comori, doi copii minunați, tânjesc după iubirea primului meu copil, un băiețel cuminte, echilibrat, inteligent și destul de matur emoțional. Continui însă cu declarațiile de iubire adresate lui. Îl îmbrățișez de cât mai multe ori pe zi, îi cer pupici și îmbrățișări, îi dovedesc că surioara ocupă același loc ca el în inima mea.

Un stomatolog m-a întrebat acum vreo 3 săptămâni ce m-a apucat să nasc în perioada aceasta, apoi și-a dat seama că proiectarea copilului a avut loc pe timpuri în care virusul blestemat nu se ivise. Întrebarea a venit ca o mănușă pentru mine, o mamă deloc chinuită psihic de evenimentul nașterii.

Având o naștere prin cezariană, cea de-a doua a fost cumva programată chiar pe vremea pandemiei. Asta ca să nu zic că sunt lipsită de noroc. Și medicul meu a fost de gardă fix în ziua potrivită. Nu mai amintesc de bebelina care a așteptat cuminte ziua stabilită.

Până să ajung la spital, m-au încercat zeci de stări, de sentimente, de neliniști, nopți întregi nedormite, vise cu nașteri, lacrimi pe înfundate, gânduri de a naște la privat. Cele care au născut în această perioadă sau cele care urmează să nască știu exact la ce mă refer. Eram nervoasă și pe soțul meu care a exclus din start nașterea la privat, și nu din cauza banilor, că nu banii ar fi fost o problemă. Încă de dinainte de a rămâne însărcinată, am cochetat cu ideea nașterii la privat, dar am analizat condițiile și tot pentru spitalul de stat am optat. Ei bine, deși eram conștientă de avantajele și dezavantajele nașterii la stat și a celei de la privat, câteva zile tot m-a încercat un sentiment de „ură” fața de soțul meu care părea nepăsător.

Controalele le-am făcut rar, chiar foarte rar, dar am avut încredere oarbă în domnul doctor, care s-a dovedit a fi un domn în adevăratul sens al cuvântului. Cu 2 săptămâni înainte de a naște, am fost la control și i-am spus că mă bazez 100% pe dumnealui. Mi-a spus să stau liniștită. Dar…cum să stau liniștită?

A sosit ziua „programată”. Mi-am lăsat plângând copilul acasă. Am ajuns la spital. Zi de duminică. Plin la urgențe. Cazuri diverse, dar niciunul atât de grav încât să mă bulverseze mai mult decât eram. Și…plin de gravide. Când am văzut, m-am demoralizat. Știam că o să am de așteptat până să ajung în sala de nașteri. Gândul îmi era la asistenta din Tg Jiu, care decedase cu câteva zile înainte în același spital în care eu urma să nasc.

Am ajuns într-un salon cu alte două doamne. Una la a treia cezariană, alta cu probleme, dar cu propria asistentă după ea. Mi-au luat sânge pentru analize. 2 înțepături, 2 eșecuri, 2 umflături, 2 asistente grețoase, care m-au lăsat și fără branulă când au văzut cât de profesioniste sunt. Descurajată de umflăturile din mâna dreaptă, pe care abia o mai mișcam (rea de carne fiind), mă treceau zeci de gânduri. În scurt timp, a venit o asistentă și mi-a spus că mergem în sală. De fapt, nu era sala de nașteri, era salonul de pregătire pentru nașteri/ de revenire după nașterea naturală.

4 paturi, o tipă ce născuse natural, o alta minoră ce urma să nască a doua oară, o tipă care urma să nască prin cezariană, însoțită de 2 asistente „personale” și un kit pentru celule, și eu…a nimănui în afară de Dumnezeu. Iar înțepătură pentru branulă, perfuzii și diverse injecții. Noroc cu o asistentă drăguță, dar care nu prea avea chef să îmi spună ce medicamente mi se administrează. A intrat în sala de nașteri tipa cu asistentele „personale”, apoi eu.

Soțului am reușit doar să îi scriu un mesaj:”intru”. Și am intrat tremurând în sala de nașteri. Despre anestezistă auzisem că este profesionistă, așa că am încercat să mă liniștesc. Doar că a durat puțin liniștea, până când am auzit că nu înaintează acul al cărui vârf îl inserase în coloana mea. Și totuși a intrat. Dar, după câteva secunde, am simțit cum curgea anestezic pe spate și am auzit pe anestezistă cum cerea nervoasă altă seringă. S-a dus și încrederea în anestezistă… Am încercat să îmi păstrez totuși optimismul.

Operația a decurs relativ bine, exceptând usturimile și unele dureri pe care le-am simțit, deși mi s-a spus că este imposibil să simt vreo durere, că simt doar că se lucrează. Pe cine să conving că simt durere și nu că se lucrează? Noroc că nu a durat prea mult operația, că altfel sigur simțeam fiecare sutură. Aveam experiența cezarienei anterioare și știam că nu trebuia să simt vreo fărâmă de durere, dar n-a mai contat.

În timpul operației, am auzit absolut tot. M-am panicat inițial că nu am reușit să înțeleg de ce au fost foarte tăcuți medicii și de ce încercau să vorbească codat. Am sesizat că erau foarte prudenți în ceea ce făceau. Au scos-o pe cea mică și surpriză…avea cordonul înfășurat în jurul gâtului și al unei mâini. Mi-au spus că este un copil frumos, am auzit-o imediat plângând, mi-au arătat-o, m-au felicitat. Și așa am realizat că am două minuni.

Operația a continuat, eu eram totuși panicată de tot ce urma să se întâmple. Pe parcursul operației cred ca am spus de mai bine de o sută de ori „Tatăl nostru”, că, deh, în acele momente îți trec diverse prin minte. S-a terminat cu bine, am simțit durerile instant. M-au lăsat singură în antecamera de la sala de nașteri, aceea ținând loc de salonul de la terapie intensivă. O asistentă drăguță mi-a trimis poze cu bebelina. Am cerut telefonul și am început să comunic cu soțul prin mesaje, să mai uit de dureri. După 2 ore, m-au dus în salon, dureri mari la transfer… Dar măcar știam că am trecut peste ce a fost mai complicat. Fetița a fost adusă în salonul de lângă și, nu știu prin ce minune, o asistentă mi-a lăsat-o câteva minute.

Până acum, n-am fost nevoită să plec de lângă iubirici pentru perioade mai mari de 12 ore. Și nici atunci nu a fost ușor. Degetele îmi stresau telefonul, ochii căutau mesaje de la persoanele în grija cărora se afla iubiriciul.

Indiferent cât de obosită sau cât de ocupată am fost, am evitat să îl las pe fiul meu să plece la bunici sau la verișori, știind că dorul de el nu mă va lăsa nici să mă odihnesc, nici să fiu eficientă în ceea ce aveam de realizat. Și probabil că am greșit fiind atât de disperată să îl știu mereu aproape, să îi văd fiecare mișcare, să îi fiu alături când descoperă lucruri, sentimente, emoții.

De câteva zile, iubiriciul știe că urmează să merg la spital cu surioara și este cât se poate de îngrijorat, în măsura în care realizează că mami va lipsi de acasă. Adoarme zilnic, la prânz, cu capul lipit de burtică, își pupă surioara, o mângâie, mă ia în brațe. Visează că nu sunt lângă el și plânge în somn. Se joacă și, din când în când, vine să mă îmbrățișeze și să mă iubească oferindu-mi pupici. Și eu…simt cum lacrimile îmi invadează canalele lacrimale, cum respirația mi se taie…

Dacă ați fost în situația mea, veți înțelege. Dacă veți fi, veți constata că e imposibil să vă controlați emoțiile și lacrimile. Și vă veți convinge a nu știu câta oară că iubiriciul vostru simte tot. De aceea devine mai instabil emoțional, mai mămos, mai irascibil, mai plângăcios. Și nu, nu va înțelege că mami e obosită, că nu îl mai poate plimba în brațe, că are nevoie de somn, de liniște. El are nevoie mai mare de mami și această nevoie nu poate fi suplinită de nimeni. Mami trebuie să îi sărute fiecare lovitură, mami trebuie să îi dea sticla cu apă, să îl îmbrace, să îl dezbrace, să îl însoțească peste tot.

Și da, mai sunt 2 zile și mami merge să o cunoască pe bebelină. 2 zile în care amândoi vom plânge din cauza separării ce va urma. Mami va plânge pe nevăzute și pe înfundate, iubiriciul va plânge din când în când, amintindu-și că mami va trebui să plece. Iar ziua separării va fi imposibil de descris în cuvinte.

Nici bine nu pleacă soțul meu la serviciu, că iubiriciul mă pune să îl sun. Și dacă așa zice, de cele mai multe ori, nu pot să mă sustrag. Îl sun, pun telefonul pe difuzor (să evit spargerea sa din greșeală) și îi las să vorbească.

-Tati!

– Da, tati!

– Tati, vino acasă!

– Vin, tati, mai am puțin și vin!

-Acum, tati! Acum vino!

– Acum vin, tati!

-Mami, vine tati acasă acum!

Cam așa decurge dialogul dintre cei doi, după nici jumătate de oră de când tati ajunge la serviciu. Fericit că tati vine „acum” acasă, îi închide apelul și continuă activitățile matinale.

După un timp își amintește iar de tati, iar mă pune să îl sun, iar îl cheamă acasă. Cel mai grav este însă atunci când face prostioare și îl mai cert. Se pune pe plâns că vrea să vorbească cu tatăl său și nu se oprește până când nu îi spune:

-Tati, făcui postii (prostii), mă cetă (certă) mami!

Soțul meu îl întreabă ce prostii și el imediat îi spune tot. Apoi îi promite că va fi cuminte și o va asculta pe mami.

Tati trebuie sunat și după somnul de prânz, când iubiriciul se trezește mai indispus și tati nu se zărește în preajma sa. Atunci tati trebuie să stea în telefon, să nu cumva să închidă apelul. Nu e musai să îi vorbească, poate auzi sunetele din jurul său. Important este să știe că tati îi este alături. Și trec minute bune până când se lasă convins să închidă apelul de bună voie, căci altfel îl vom suna plângând pe tati de zeci de ori până când va înțelege că fiul său îl vrea aproape.

Un alt moment când vrea neapărat să vorbească cu tatăl său este atunci când face ceva de care este mândru: după ce pregătim o prăjitură, schimbăm lenjeria de pat, dăm cu aspiratorul etc. Tati trebuie să știe tot. Și, deși e măricel, nu are pretenții ca tati să îi aducă neapărat ceva când ajunge acasă. Dacă tati aduce legume sau fructe el este mega fericit. Dacă nu aduce, este la fel de fericit. Și, de când îl știe acasă, totul se învârte în jurul lui tati. Îl ajută în orice activitate, îl pupă de-l albește și, din când în când își amintește că anumite lucruri vrea să le facă doar cu mami.

Tradiția spune că ouăle se vopsesc în Joia Mare, așa că ne-am conformat. Am pus niște foi de ceapă la înmuiat în apă încă de miercuri seara, iar joi am pregătit ouăle.

Am mers cu bucătarul meu minunat în grădină să culegem flori și frunzulițe diverse, am luat un dres și am îmbrăcat ouăle, apoi le-am pus la fiert în apa în care am fiert foile de ceapă cu aproape tot conținutul unui borcănel cu sfeclă roșie murată. Am optat pentru ouă vopsite tradițional pentru că tradiția trebuie continuată. Copilul meu a fost fericit cu adevărat fără să aibă ouă colorate multicolor, pastelate, cu diverse abțibilduri lipite. O să încerc mereu să îi arăt că frumusețea izvorăște din simplitate și că exuberanța nu denotă mereu liniște și fericire.

Au ieșit niște ouă super drăguțe, primele ouă vopsite de mine, dar și primele ouă vopsite alături de minunatul meu băiețel. Cu siguranță a participat activ și surioara din burtică.

Ouăle acestea sunt cele mai frumoase și cele mai îndrăgite, fapt pentru care iubiriciul spune tuturor că a vopsit ouă cu frunzulițe și floricele, apoi aplaudă cu entuziasm și strigă „bravooo!”.

În ziua de Paște, iepurașii vor avea de lucru. Vor ascunde niște ouă prin iarbă, chiar dacă în tradiția noastră acest obicei nu există. Dar, copilul abia așteaptă să caute ouă, că, deh, a văzut el într-o carte că iepurașii ascund ouă de Paște și de câteva zile tot ne spune că o să vină iepurașii la el.

Dimineața noastră începe pe la ora 7.30, când (l)ăpticul trebuie să aștepte cuminte lângă pătuțul copilului căruia i-a intrat în reflex că laptele e prima sa grijă. După 2 minute, iubiriciul îl ia pe iepurilă (o pernuță), cel mai de preț prieten (dar fără a fi obsedat să îl ia cu el pe afară, la cumpărături sau în orice alt loc în afara casei), se pune pe oliță și apoi caută o carte din care să îi citesc.

Uneori, mai scap de citit la prima oră. Dar, după-amiaza și seara, nu prea mai am scăpare. Are anumite cărți pe care vrea să i le citesc și insistă până obține ceea ce își dorește – să i se citească fix ce are chef. Și, de fiecare dată, îmi adresează întrebări, ca nu cumva să îi scape vreo informație.

Soțul meu nu prea îi înțelege pasiunea pentru cărți, însă eu îl încurajez. De la 3-4 luni a avut cărți de ale căror imagini a fost atras. Apoi a primit cărți cu sunete, atractive și educative, cărți cu diverse povești, cărți cu puzzle. De toate este fascinat, doar că nu are cea mai mare grijă de ele. Entuziasmul de a le răsfoi îl mai determină să le rupă fără să vrea. Eu, neobișnuită cu asemenea „stricăciuni”, mă mai enervez, dar am grijă să îmi treacă rapid, ca nu cumva, în timp, iubiriciul să renunțe la pasiunea pentru lectură.

Într-o dimineață, acum câteva zile, îmi pune o carte în brațe și îmi spune: „mami, cite(ș)te tu, că eu nu pot!”. De ce nu poți, mami?, întreb. „Nu pot, mami, am pe bebelina în bu(r)tică, uite, nu pot (ridică tricoul și se mângâie pe burtă)!”

Și mami îi citește. Îl mai prinde și pe tati când nu e foarte obosit. Mai are noroc și cu bunicii că îi citesc și ii explică imaginile din cărțile pe care le deține. În plus, i-am instruit pe toți să îi ofere cărți, în cazul în care vor neapărat să îi cumpere ceva. De preferat, cărți cu tractoare, cu utilaje, cu ferme. Până la urmă, nici nu mai contează tematica. Este esențial doar să aprecieze mereu cărțile, să se deconecteze citind, să își dezvolte imaginația și limbajul, să citească mereu cu drag, nu din obligație.

Nu uitați, este important entuziasmul părinților atunci când cel mic are primul contact cu cartea! Și, ceea ce contează, este să nu exagerăm. Nu avem nevoie de sute de cărți pentru un copil de 2 ani și jumătate. Fiecare etapă are cărțile ei, să nu grăbim lucrurile!

Nu este nevoie să îi luăm copilului aspirator de jucărie pentru a ne imita activitatea. Poate să folosească și aspiratorul de uz casnic și să fie de folos. Iubiriciul a fost tentat să aspire de mic și l-am lăsat să își facă de cap. Cum mă vede că intenționez să aspir, cum vine rapid să pornească aspiratorul și să aspire și el câteva secunde. Nu mai zic de aspiratorul mic, de mână, destinat firimiturilor și nu numai. Cum vede că face firimituri, cum aduce repede aspiratorul. Fie face singur curățenie, fie mi-l înmânează pentru a aspira rapid, să nu se împrăștie firimiturile. Rar, are voie să „biscuițească” în pat, căci deh, mă mai vede pe mine, o gravidă dornică de ronțăit. Dar, când are de gând să ronțăie ceva în pat, într-o mână ia aspiratorul și în cealaltă „ronțăiala”.

Am fost tentată, la un moment dat, să îi cumpăr chiar și o bucătărie. De jucărie, logic. Nu de alta, dar toate mamele se lăudau pe Facebook cu bucătăriile achiziționate pentru cei mici. Noroc că am renunțat la idee ca sigur dormeam cu ea în pat. Nu pentru că iubiriciul e entuziasmat să gătească, ci pentru că îi place să vadă toate jucăriile împrăștiate în jurul său. Și fix o bucătărie cu accesorii lipsea de pe parchet/pat/canapea. Sigur nu îi lipsește bucătăria proprie. Are acces la vasele lui și ale mele și le folosește în cazul în care dorește să bucătărească. Dacă nu, improvizează. Își face cafea până și în tomberonul primit la o mașină de gunoi (de jucărie, nu vă speriați!).

Am mai vrut o masă cu scule, adecvată vârstei sale. Doar am vrut. Ce să fi făcut cu ea când are scule adevărate care oricum sunt mai interesante. Ia cleștele tatălui său și cică taie vița de vie.

Mașină de spălat? Nuuu. O fi ea la modă în rândul copiilor, dar ce rost are dacă minunatul meu mă ajută să pun rufele în mașină, să le scot, să le întind?

Sunt multe electrocasnice și electronice pentru copii, dar parcă totuși mamele exagerează cu jucăriile. Copiii cer jucării, dar noi îi putem face să se răzgândească. Oricum, casele ne sunt pline de jucării primite, mai mult sau mai puțin utile. Copiii pot desfășura activități gospodărești fără a avea toate jucăriile din magazine. Noi ne-am descurcat fără să le avem.

Iubiriciul a fost diversificat de la 6 luni și am încercat să îi ofer cât mai multe fructe și legume, pentru a se obișnui cu gusturile. Pe parcurs, am renunțat la multe dintre ele, pe motiv că noi nu le agreăm, iar copilul mănâncă ce vede că mâncăm. În plus, nu am timpul necesar pentru a găti toată ziua și nici nu îmi place să arunc mâncarea.

De exemplu, la spanac am renunțat cât de cât. Rareori prepar spanac. Primăvara însă, iubiriciul e obișnuit să consume ciorbă de urzici, pe care o consideră „dilicioasă”. Sezonul urzicilor reprezintă un interes major pentru noi, mai ales că anul trecut am pus, de probă, urzici în lada frigorifică și am constatat că nu a fost o alegere rea, ci, din contră. Acum căutăm peste tot urzici pentru ladă.

Săptămânal, în sezonul urzicilor, ne hrănim, la prânz, cu ciorbă de urzici,mai ales că se prepară rapid și nu necesită multe ingrediente. Rețeta mea este simplă și gustoasă: călesc/înăbușesc praz/ceapă și morcov ras în puțin ulei cu apă, adaug orez și apă, apoi, după ce acestea sunt fierte, adaug urzicile și sos de roșii din cămara proprie. Până acum nu adăugam sare, dar acum pot pune puțină. Iubiriciul e super încântat de gustul acestei ciorbe. Soțul o mănâncă exact așa, eu îmi adaug oțet în porția ce mi se cuvine.

Indiferent ce mâncăm, încercăm să mâncăm cât mai sănătos, iar entuziasmul iubiriciului pentru mâncarea pe care i-o servesc este o dovadă a puterii exemplului. Mâncăm împreună și lăudăm de fiecare dată mâncarea.

Nu sunt mândră că iubiriciul meu vorbește prostii, dar nici nu sunt deranjată foarte tare de acest aspect pe care oamenii fără copii sau cei pudici îl consideră rușinos.

Pe la noi prin casă vin bunici, cumnați, nepoți, străbunici zilnic. Fiecare este tentat să îl învețe câte ceva pe cel mic, mai ales că este perioada în care el repetă tot și este extrem de haios când o face. Acesta este și motivul pentru care iubiriciul vorbește deocheat și are câte ceva din argoul adolescenților.

Cu toate că am, deseori, tendința de a o lua razna când aud sintagme precum: „hâț, Jonule”, „e forță”, „pu(șc) ă belită”, am ajuns la concluzia că nu pot schimba cu nimic lucrurile. În bine, firește! Cu cât mă enervez mai tare, cu atât îi determin pe cei din jur să folosească sintagme și mai interesante în preajma iubiriciului.

Și da, veți spune că am o contribuție majoră în folosirea unui limbaj deocheat de către copil. Poate că am, că nu mă străduiesc suficient să îi conving pe cei din familie să renunțe la limbajul „special”. Probabil că dacă nu ne-ar trece nimeni pragul, copilul ar vorbi doar „frumos”. Dar care sunt șansele ca la grădiniță și prin parc toți copiii să fie super educați?

Am citit diverse articole în care părinții perfecți te învață cum să îl dezveți pe copilul tău minunat de a mai vorbi urât. Îți spun să îl ignori când vorbește „urât”, să nu râzi, să îi spui că nu este un cuvânt potrivit și mai știu eu ce alte sfaturi aparent înțelepte și ușor aplicabile. La noi nu a funcționat și nici nu m-am ambiționat. Consider că, în scurt timp, când copilul va conștientiza cele spuse, se va rușina și nu va mai vorbi colorat.

Și, apropo, știe cineva de ce părinții se sfiesc să le spună băieților și fetelor cum se numește pe românește organul lor genital? De ce trebuie să folosească termeni precum cuc și păsărică?

Într-o seară, iubiriciul mi-a cerut să îl pun pe blatul de la bucătărie, acolo unde știe el că găsește diverse de ronțăit: fulgi de porumb, cereale mai mult sau mai puțin prietenoase, alune, nuci, fistic etc. Și, foarte hotărât, mi-a spus că vrea ciocolată. El, care, până în acea seară, nu a știut ce gust are ciocolata, deși a mai văzut ciocolată prin casă și nu a fost interesat.

M-am uitat la soțul meu, soțul meu s-a uitat la mine și nu am știut cum anume să gestionăm situația. Iubiriciul era foarte hotărât să mănânce ciocolată, lăsând în urmă toată reticența lui de a încerca mâncare necunoscută. I-am explicat că ciocolata nu este bună în diverse feluri, dar, probabil că m-a văzut mâncând în zilele anterioare și s-a decis să încerce.

A gustat timid prima dată, făcându-și curaj. Eu eram disperată, soțul încă încerca să îl convingă că nu îi va plăcea. Dar, surprinzător, dorința lui de a mânca ciocolată a fost foarte mare. A terminat cu pătrățel de ciocolată și era tentat să mai mănânce. L-am trimis însă în baie să își spele dinții și i-am spus că este suficient cât a mâncat. A înțeles fără să comenteze. De atunci, nu a mai cerut până acum și sperăm să nici nu o facă prea curând, cu toate că suntem conștienți că vor fi persoane cărora li se va face milă de el și îl vor ruga cu tot felul de dulciuri, spre marea noastră disperare.

Pe noi ne ascultă, știm ce să îi spunem în cazul în care dorește ceva „interzis”. Problema este cu ceilalți membri ai familiei cărora le pare rău de el, fără să se gândească o secundă la consecințe. Și, culmea, le-am explicat tuturor, de n ori, că are tot timpul pentru dulciuri și alimente sărate, sucuri și mai știm noi ce alte minunății deloc sănătoase.