Mamă neBUNĂ

De când am intrat în rândul mamelor, am început să învăț tot mai multe diminutive. Ce e drept, mămicile stau destul de bine la capitolul inventivitate, căci am auzit/citit multe cuvinte noi.

Nu sunt perfectă, mai folosesc și eu diminutive în discuțiile cu fiul meu, însă nu exagerez și nici nu inventez cuvinte. Copilul este mic și, deși nu vorbește, absoarbe totul precum un burete. Dacă acum îi spun să bea apiță, va fi derutat când va auzi cuvântul apă. Dacă îi spun că mănâncă „ardel”, ulterior va afla că acest cuvânt nu există și că, mai degrabă, sunt 2 cuvinte (arde-l).

Utilizarea frecventă a diminutivelor ne etichetează ca exagerați și derutează copiii. Cum ar suna o rețetă a unei prăjituri dacă s-ar folosi doar diminutive (ouț, zăhărel, făinică, prăfuleț de copt, bănănuțe, fructicele de pădure etc.)? Sau cum ar fi să utilizăm diminutive în tot ceea ce facem? Ceva gen: „Azi își va face apariția ploicica, așa că vom lua umbreluța la noi și vom purta hăinuțe cât de cât impermeabile.”

Mâncărica nu trebuie stâlcită. Vorbim totuși despre mâncare, despre fructe și legume, nu despre fructulețe/fructicele și legumițe/legumicioare. Ingredientele sunt ingrediente, nu ingrediențele, iar obiectele sunt obiecte, nu obiecțele.

Cu o istorie frumoasă, Moș Nicolae a renunțat la tradiție și a devenit modern. Nici bețele nu mai sunt ce au fost (dacă nu sunt stilizate, nu sunt acceptate). Darurile au căpătat și ele valențe sofisticate, mai ales că așteaptă să fie lăudate.

Din păcate, Moș Nicolae începe să nu mai aibă farmecul din copilăria noastră. De când și-a făcut update, Moș Nicolae nu mai este bătrânelul care i-a ajutat pe cei nevoiași, ci este moșul care face discriminări majore între copiii care privin din clase sociale diferite, este moșul care provoacă tristețe copiilor săraci și invidie copiilor mai puțin săraci.

Dacă, în trecut, Moș Nicolae aducea copiilor fructe, turtă dulce și nuiele (crenguțe de măr), acum obiceiurile sale s-au schimbat considerabil. Moș Nicolae a devenit excesiv de darnic în multe familii și excesiv de sărac în altele. Copiilor nevoiași nu le duce nimic, iar celorlalți le umple ghetele cu tot felul de jucării sofisticate. Unora le umple chiar jumătate din cameră cu cadouri, căci ghetele sunt neîncăpătoare. Discrepanțele sociale sunt astfel nuanțate, copiii demoralizați, părinții disperați, iar Moș Crăciun este la un pas de depresie când constată că ajunge la faliment și tot nu reușește să îi mulțumească pe toți copiii după vizita exuberantă a „fratelui” său mai mic, Moș Nicolae.

Și nu sunt copiii vinovați pentru acest update al Moșului Nicolae, ci părinții care permit moșului să le răsfețe prea mult copiii. Este adevărat că acum 3-4 decenii nu erau atâtea dulciuri și atâtea fructe, dar de ce să dispară farmecul? Dacă tradiția spune că Moș Nicolae aduce fructe și dulciuri care să încapă în ghete, de ce Moș Nicolae modern trebuie să aducă cele mai scumpe jucării și haine care ar avea nevoie de un dulap pentru ghete pentru a încăpea? De ce să sufere copiii care primesc doar o portocală și poate nici pe aceea? Ce vină au ei că Nicolaele lor e amărât? Copiii sunt copii și este normal să se laude, dar Nicolaele celor cu posibilități materiale medii, bune și foarte bune de ce are dorința aceasta imensă de a epata prin daruri scumpe?

Moș Nicolae este unic prin faptele sale și ar fi bine să revină la setările inițiale, să refuze orice update și să îi mulțumească pe cei mici împărțindu-le fructe și dulciuri. Aceasta este magia de care noi toți avem nevoie. Într – o familie în care domnește armonia, o portocală și o turtă dulce o pot întreține, însă acolo unde banii sunt interesul familiei, niciun cadou scump nu va fi prețuit ca atare.

Fiecare privire a fiului meu îmi provoacă cele mai sincere zâmbete. Inocent, dar conștient, bebele meu știe să fie fericit și să ofere fericire. Primește zilnic zeci de pupici de la toți cei apropiați. Eu și tatăl lui îl pupăm aproape non-stop, iar el se simte bine. Acum, că a crescut, fie întinde obrazul la pupat, fie ne pupă atingându-și buzele dulci de obrazul nostru. Nu ne pupăm pe gură, căci nu consider în regulă acest mod de pupat între părinți și copii. Nu vreau să îmi sărut copilul pe buze când va avea buletin.

Cum sunt pupicii noștri? Sunt cei mai dulci din univers. Creează dependență. Nu mă satur să îi pup obrăjorii, mâinile, picioarele, fruntea. Și încă acceptă să fie super pupat, ceea ce mă fericește maxim.

Avem chiar momente de maxim răsfăț. Seara, după baie, bebe stă în patul nostru și este pupat, îmbrățișat, gâdilat. Este tot un zâmbet și un râset, ceea ce ne dovedește că îl creștem frumos. Apoi, este pus în pătuț și toți ne încheiem ziua în cel mai special mod.

Rareori se întâmplă ca bebe să se trezească plângând, iar felul în care se trezește ne influențează întreaga zi. Indiferent cum ne-am simți, în momentul în care îl vedem trezindu-se zâmbind, strigându-ne duios și arătându-ne că vrea lângă noi, orice problemă/disconfort dispare. Realizăm pentru a miia oară că suntem părinți norocoși, că tot ceea ce facem se reflectă în starea de bine și în fericirea nemărginită a copilului nostru.

Fiecare îmbrățișare oferită fiului nostru s-a transformat în momente magice, în nopți liniștite, în zile însorite, în miliarde de zâmbete, în iubire reciprocă necondiționată, în liniște deplină și în perfecțiune. Copilul nostru este perfect deși s-a născut din părinți imperfecți, părinți care învață zilnic de la copilul lor ce înseamnă o familie fericită.

Sperăm ca minunatul nostru băiețel să rămână minunat pentru totdeauna, să ne îmbrățișeze cu aceeași iubire cu care o face acum, să fie fericit în fiecare secundă și să ofere fericire celor din jurul său!

Problemele întâmpinate în primele săptămâni de la debutul lactației m-au determinat să vreau să fiu consultată de un specialist în alăptare, chiar dacă a fost nevoie să își ia soțul liber de la serviciu, să luăm copilul cu noi și să plătim o sumă frumușică doamnei cu titulatura de consultant în alăptare, ba mai mult, supraspecializată în alăptare.

Deși bebelușul meu nu avea răbdare să sugă, am insistat până s-a produs minunea. Doar că minunea a durat puțin, căci bebelușul meu reușea să îmi facă răni încă din primele secunde de pus la sân. Am încercat cu tot felul de creme, leacuri băbești, sfaturi citite de pe Internet, sâni „aerisiți”. M-am documentat asiduu. Problema părea fără rezolvare. Și pe lângă durerea fizică, era și o durere psihică acută, accentuată de „discursurile” celor apropiați care erau ferm convinși că nu îmi doresc să alăptez. Soțul meu când înțelegea, când nu înțelegea situația. Sătul de văicărelile mele, mi-a zis de multe ori să renunț la alăptat și la pompat.

După ce am încercat cam tot ce se putea încerca pentru a rezolva problemele din timpul alăptării, am constatat că ultima soluție este aceea de a merge la un consultant în alăptare. Am căutat, am citit păreri pozitive, am făcut programare și am sperat la un rezultat pozitiv.

Am ajuns cu greu la ușa „cabinetului”. Nu am găsit niciun indicator, nicio plăcuță, nimic, nimic. Era dubios, dar fie. Am constatat ca, de fapt, consultația se va realiza într-o garsonieră deloc primitoare, din punctul meu de vedere. Nu mai zic nimic de igiena din baie, că este un subiect extrem de delicat. Și…a început consultația despre costul căreia am fost înștiințată încă din momentul efectuării programării (parcă 240 lei).

Am fost supusă unui interogatoriu mai bine de o oră, timp în care soțul plimba copilul prin cameră și „ajutorul” consultantei probabil traducea dintr-o carte. Erau întrebări de genul: „ai fost alăptată?, cât ai fost alăptată?, suferi de vreo boală?”. Multe dintre întrebări le-am considerat irelevante, dar cel mai probabil răspunsurile mele reprezentau date semnficative pentru elaborarea unei cercetări pe tema lactației. Soțul se uita ciudat la mine, eu îmi pierdusem speranța, bebele își pierduse răbdarea. Așteptăm minunea. A fost consultat și bebe. Ni s-a spus că are fren lingual și acesta ar provoca dificultăți la alăptare. L-am pus pe cel mic la sân după o pauză de câteva zile, timp în care am pompat cuminte, căci, până la 9 luni și 3 săptămâni, bebelușul meu a consumat nici jumătate de cutie de lapte praf. Asta în cazul în care consuma zilnic minim 800 ml de lapte matern, adesea chiar 1 litru. Surprinzător, bebe a supt frumos, eu am avut mici dureri și am plecat cu speranța că voi reuși să alăptez, fiind asigurată că știu pozițiile de alăptat.

Am ajuns acasă cu vreo 5 ml de gel de aloe vera și un pliculeț de comprese pentru sâni. Plus speranța că totul va fi perfect, în ciuda problemei frenului lingual, deloc vizibil din punctul nostru de vedere, comparativ cu alte cazuri. Abia l-am alăptat pe cel mic până a doua zi dimineața, cu mameloanele sângerânde și cu lacrimi și „groază” la fiecare atașare la sân a micuțului.

Am renunțat la alăptat, am decis să pompez și să consult un chirurg pediatru pentru a vedea ce este de făcut cu frenul. Am mers la unul dintre „cei mai buni” și acesta a constatat că bebelușul nu are fren lingual care să împiedice flexiunile limbii în timpul suptului. Peste câteva zile am fost sunată de „ajutorul” consultantei pentru a-i comunica rezultatul ședinței. I-am spus că alt medic nu a văzut niciun fren lingual și mi s-a spus că nu oricine depistează această problemă și că este un singur doctor stomatolog, în zonă, specializat în depistarea și rezolvarea problemelor de acest gen, medic cu care consultanta colaborează. Am spus că voi citi sutele de pagini trimise cu întârziere pe e-mail, unele în limba engleză, și că voi reveni cu un apel telefonic după ce voi lua o decizie privind tăierea frenului. Am renunțat însă la idee. Se poate spune că am cedat sau se poate spune că am citit multe informații și am decis să nu îmi supun copilul unei intervenții, fie ea și nesemnificativă fizic și psihic.

Aceasta a fost experiența noastră cu doamna supraspecializată în lactație. Poate suntem noi pretențioși și nu am depistat utilitatea ședinței. Poate am avut așteptări prea mari sau poate nu am beneficiat de ajutorul unui consultant „adevărat”. Sau poate că acea consultantă nu părea credibilă. Ori am rămas cu un gust amar încă de la intrarea în încăpere și de acolo s-a tăiat elanu. Sper doar ca mamele care au probleme cu alăptarea să nimerească „pe mâinile” unui consultant profesionist și să le fie de real ajutor consultația.

Alăptarea nu a mers ca pe roate în cazul meu. Deși eram pregătită psihic să alăptez și mi-am făcut tot feluri de planuri frumose privind momentul alăptării, în cazul meu, alăptarea nu a fost ceea ce mi-am dorit, din mai multe motive.

Am avut un START prost în alăptare, cauzat probabil de următorii factori:

• am născut prin cezariană la aproape 41 de săptămâni de sarcină, iar lactația nu s-a declanșat în momentul nașterii;
• bebele a primit lapte praf în spital încă din primele ore de viață;
• nu am stat cu bebele în salon, prima oară ținându-l în brațe după 12 ore de la operația de cezariană, când abia mă țineam pe picioare și a trebuit să mă mai și așez pe un scăunel înalt precum cele de la grădiniță;
• nu a venit nicio asistentă sau infiermieră să ne arate cum anume ar trebui să procedăm cu alăptarea. Ni s-a spus doar să punem copilul la sân și apoi să îi oferim laptele praf din biberonul deja pregătit;
• nu aveam mamelonul format, cu toate că pe timpul sarcinii eram 100% convinsă că nu voi avea probleme din acest punct de vedere;
• bebele meu era activ încă din primele ore, spre deosebire de alți bebeluși pe care mamele îi puneau la sân adormiți, așa că nu avea el răbdare să stea să-mi declanșeze lactația;
• superficialitatea asistentelor, care ba îmi spuneau că s-a declanșat lactația, ba îmi spuneau că nu am lapte, așa că am suplimentat porția de lapte praf;
• sentimentul de vinovăție că nu îmi pot alăpta copilul și rușinea că nu am lapte, m-au determinat să renunț la pusul bebelușului la sân deoarece își pierdea rapid răbdarea, îi era foame și începea să plângă. Și cum să fiu tocmai eu singura care atrage privirile mamicilor și asistentelor din cauza lipsei laptelui și înfometării copilului?
• „comoditatea” din spital de a nu insista cu pompa de muls. Am pus pompa manuală în acțiune, dar nu eram experimentată și nu am reușit să scot nimic. 

Cu toate acestea, nu am renunțat la ideea alăptării, așa că, ajunsă acasă, am continuat „lupta” cu lactația până la 10 luni fără o săptămână ale bebelușului și mă mândresc cu asta.

Văd postări ale unor mame care își petrec ziua căutând și realizând jocuri diverse pentru bebeluși și copii mici și mă surprinde, în primă fază, genialitatea copiilor lor și, în a doua fază, timpul alocat organizării și efectuării jocurilor.

Uneori, recunosc că sunt de-a dreptul invidioasă că reușesc să facă atâtea în timp ce eu mă trezesc adesea fără chef de ceva anume în puținul timp liber și nici nu sunt dispusă să îmi sacrific nopțile pentru a găti, așa cum văd că procedează unele mămici. Alteori, îmi văd copilul fericit și realizez că nu sunt o mamă atât de neBUNĂ pe cât mă consider.

Dar nu despre mamele perfecte vreau să vorbesc, ci despre bebelușii/copiii lor geniali, care, la 2 ani știu să numere, la 3 ani vorbesc în propoziții și știu un sfert din Dex, la 4 ani vorbesc destul de bine cel puțin într-o limbă străină etc. Exagerez prin exemplificare, însă consider că multe dintre activitățile realizate de mamele mereu dornice de activități educative noi îi suprasolicită pe cei mici. De exemplu, cred că un copil de 3 ani nu ar trebui să știe alfabetul. E prea mic pentru a fi atât de matur în cunoaștere. Și care ar mai fi rolul educației primare? De ce să se plictisească la școală exersând pentru a nu știu câta oară o literă când ar putea scrie a doua oară acea literă, cu mai mare interes și dăruire?

Am doar impresia sau multe dintre mămici sunt la un concurs de formare a geniilor, de competiție acerbă privind numărul activităților educative desfășurate pentru și cu picii lor? E frumos să vezi atâtea idei minunate de petrecere a timpului cu bebelușul/copilul, dar nu ar fi mai frumos dacă i-am lăsa pe cei mici să descopere obiectele care îi înconjoară și să își consume energia așa cum le face plăcere? Nu știu dacă este o tragedie sau nu, dar, la aproape 14 luni, copilul meu nu știe să insereze singur formele în „borcanul cu biscuiți” pe care îl are de la 6 luni și pe care acum 2 zile l-a redescoperit. Copilul meu nu este un geniu, stă locului doar atunci când vrea, aruncă jucăriile adesea, mă însoțește peste tot. Nu stă în fața televizorului, nu mănâncă cu telefonul în fața ochilor. Este totuși un copil isteț, un copil precoce în multe dintre etapele dezvoltării și, mai presus de toate, este un copil fericit, care plânge rar și atunci plânge pentru câteva secunde.

În urmă cu 30-40 de ani și chiar mai curând, cei mai mulți bebeluși erau crescuți de bunici, încă din primele 3-4 luni de viață. Mamele care aveau serviciu nu puteau sta în concediu de maternitate ca acum, așa că, dacă nu locuiau cu părinții sau cu socrii, bebelușii stăteau departe de părinți, în alte localități, și erau crescuți de bunici.

Bunicii, cu mentalitatea lor, au crescut bebeluși și copii super înfofoliți. În plus, cei mici au mâncat tot ceea ce mâncau bunicii, că doar li „se făcea poftă” când se uitau cum mănâncă bunicii. Când mâncarea era prea tare, bunicile o „înmuiau” în propria salivă sau o „mărunțeau” cu dinții, apoi o dădeau bebelușilor să se hrănească. Unii bebeluși și copii erau chiar legați de pat pentru a nu se accidenta în timp ce bunicii munceau în gospodărie. Leagănul celor mai mulți bebeluși era postava, iar laptele de vacă era înlocuitorul ideal al laptelui matern/praf, încă din primele săptămâni ale bebelușului. Alăptarea era imposibilă cât timp bebelușii erau la câțiva kilometri de casa părinților, iar mașinile erau luxul luxului.

Și bebelușii de atunci astăzi au bebeluși sau copii pe care au ales să îi crească respectând recomandările recente de alimentație sănătoasă și nu numai. Bebelușii de astăzi sunt crescuți mai mult de părinți decât de bunici. Părinții de astăzi se bucură de primii pași ai copilului, de primele cuvinte rostite, de primele activități realizate, aspecte care erau trăite cu intensitate mai mică doar de bunici în urmă cu câțiva ani.

Implicarea părinților în viața bebelușilor pentru minim 2 ani de reflectă în comportamentul copiilor. Bebelușii au scăpat de înfășat, nu mai primesc mâncare „mestecată” în prealabil de vreo bunică sau de vreo mamă, sunt alăptați pentru o perioadă mai mare de timp, nu consumă hrană îndulcită sau sărată, se dezvoltă mai repede, sunt mai isteți etc.

Bunicii, dacă sunt în aproprierea copiilor, trăiesc cu mare intensitate primii ani ai nepoților, iubindu-i mai mult decât pe copii. Acum au ocazia să trăiască momente pe care nu le-au putut trăi alături de bebelușii lor.

Mă simt vinovată uneori… Destul de vinovată. De ce? Pentru că văd în diverse grupuri de pe rețelele de socializare cum mămicile și tăticii realizează tot felul de activități cu bebelușii lor, iar eu nu. Văd bebeluși care pictează încă de dinainte de a avea un an sau care sortează obiecte pe culori, care țin bine creionul în mână etc. Și al meu? Al meu nimic. Sunt vinovată, zic.

Și, ca să nu mă mai simt atât de vinovată, am zis să îmi pun bebelușul (mare deja!) să realizeze un tablou. Mai exact, sa preseze niște tempera cu palmele. Rezultatul, un tablou cu semnătura mea. Bebe era pus pe fapte mari… să rupă folia pusă peste tempera. Apoi, s-a pus cu picioarele peste hârtia înfoliată și pictura lui în nuanțe de verde și albastru s-a observat pe gresie, covor și talpă. Prin urmare, copilul meu este diferit și eu sunt defectă din moment ce nu insist să îi canalizez energia spre activități pașnice.

Am continuat pictura artistică (rezultatul este chiar imaginea expusă), l-am spălat pe mânuțe și pe tălpi și mi-am spus că vom reveni la idee peste câteva luni, când va fi pregătit. Încă mă întreb dacă eu sunt responsabilă pentru lipsa activităților sau copiii altora sunt niște genii, care la doar câteva luni reușesc să își păstreze atenția câteva minute bune și să fie pictori.

Nu am timp să mă învinovățesc prea tare, așa că îmi revin și continui să îi vorbesc copilului meu, să îi explic tot ce facem, fără să ne implicăm până în gât în activități Montessori sau de altă natură. Este timp pentru toate. Sigur va fi atras de pictură, chiar dacă nu va fi un Picasso.

După baie, bebe este îmbrăcat în pijamale (o salopeta lejera), urcă singur treptele (cu unul dintre noi în urma sa) și se îndreaptă cumințel spre pătuțul lui. După ce este pus în pătuț, își primește laptele, apoi își ia suzeta și se foiește până când adoarme. Pozițiile de somn nu sunt tocmai confortabile din punctul meu de vedere, dar se pare că el doarme bine cu picioarele pe sus sau ghemuit ca o broscuță.

În sezonul cald, șosetele nu au făcut parte din garderoba lui bebe și ne-a fost teamă că nu le va accepta în zilele răcoroase. Ne-am temut în zadar. Bebe e cuminte și poartă șosetele, chiar dacă rareori le mai scoate. În prima parte a nopții, doarme fără șosete, fiind mai cald în cameră, însă apoi se trezește „încălțat” de unul dintre noi. Uneori, îl mai acoperim. Dacă ar fi după mine, ar trebui să fie acoperit tot timpul, dar mă abțin să îl acopăr fiind conștientă că sunt friguroasă.

În majoritatea nopților, bebe doarme neacoperit. Și doarme bine. Dacă ar simți vreun disconfort termic, cu siguranță s-ar trezi. Nu suntem disperați să înfofolim copilul așa cum se întâmplă în alte cazuri. Probabil că, dacă eram disperați, copilul dormea cu noi în pat, căci nu de puține ori am auzit că bebe trebuie să doarmă cu șosete și bine acoperit, cu noi în pat, să nu cumva să se descopere și să răcească.

„Să nu ții copilul toată ziua în brațe că așa îl înveți!” sau „Treaba ta, o să stai cu el numai în brațe!” sunt fraze auzite frecvent în primele luni după naștere. Inclusiv soțul îmi mai „scotea ochii” că învăț copilul în brațe. Nu mai zic de mama care îmi spunea să îl las singur în pătuț și să îmi fac treburile prin casă, până când a rămas ea cu el și a constat că acest lucru era imposibil.

Am auzit că un copil se învață rapid să stea în brațe de nenumărate ori. Este posibil să fi fost și eu de această părere înainte să am copil. Apoi, am realizat că un copil stă în brațe doar în primii 2-3 ani, după care abia așteaptă să plece din brațele părinților. Și dacă i-am purtat de grijă 9 luni, să îl las să leșine de plâns și să nu mă ating de el?

În zilele noastre se fac mulți bani din comercializarea sistemelor de purtat bebelușii în brațe, așa că este un trend purtatul bebelușului în brațe și nu un aspect nociv. Mi-am zis, încă de dinainte de naștere, că bebe va sta în brațe cât va vrea și când va vrea și încă sunt de aceeași părere. Nu doar că l-am ținut pe iubirici în brațe, ba l-am și ținut pe piept săptămâni bune pentru a dormi bine în primele 3 luni de viață.

Nu aș putea afirma că am un copil „răsfățat” cât timp el habar nu are ce înseamnă acest lucru. Am un copil dezvoltat frumos din punct de vedere emoțional, un copil care stă în brațele oricui. Și, zic eu, nu stă toată ziua în brațe, ci, dimpotrivă, nu prea mai vrea în brațe, excepție făcând anumite zile când nu s-ar dezlipi de brațele și picioarele mele.

Am luat până și un sistem de purtat, începând cu vârsta de 6 luni, dar nu îl folosim prea des. Utilitatea sa este valorificată în serile în care plecăm departe de casă. Și, deși am frecvent dureri de spate, tot îmi iau copilul din minut în minut în brațe dacă aceasta este dorința lui.