Autor: Mamă neBUNĂ

Tot timpul mi-am dorit 2 copii, cu toate că, după ce am devenit mamă, am avut tendința de a renunța la această dorință. Cum soțul ar vrea 3, nu 2, mi-am luat inima în dinți și am acceptat să trecem la fapte, să mai concepem un iubirici. Până la 2 ani ai iubiriciului, am așteptat cuminți, gândindu-mă că este bine să mă pot înțelege cu iubiriciul înainte de a lua o decizie atât de importantă precum conceperea unui alt iubirici.

Încă de dinainte de a rămâne însărcinată am testat entuziasmul iubiriciului de a mai avea un frățior sau o surioară și, indiferent cât de mic a fost, mereu a spus că vrea o surioară. Așa că ne-am supus și i-am conceput o surioară. De atunci, în mintea mea, se derulează tot felul de scenarii despre cum mă voi descurca singură, cu un bebeluș și un copil mic, relativ cuminte, dar destul de alintat. Și, dacă mai vine câte cineva și mă mai și compătimește pentru viitorul meu de mămică, moralul meu e la un pas de depresie, de parcă nu ar fi destui hormonii și toate „poverile” celei de-a doua sarcini.

În primele 14 săptămâni, lupta zilnică cu grețurile aproape că mi-a pus capac. Orice activitate în bucătărie îmi agita simțurile și fiecare oală cu mâncare îmi testa rezistența psihică și fizică. La acestea s-a adăugat și irascibilitatea specifică hormonilor sarcinii, plus nevoia de somn, imposibil de pus în practică. Am depășit acele 14 săptămâni cu optimism și eforturi greu de înțeles pentru cei din jur.

Dacă cele 14 săptămâni au fost cum au mai fost, lucrurile au continuat să fie tot mai neprietenoase cu hormonii și răbdarea mea. Iubiriciul, sarcina și activitățile cotidiene mă epuizează frecvent. Nu am cum să aleg între nevoile iubiriciului și „nevoile sarcinii”. Ligamentele îmi fac și ele în ciudă și am dureri pe care nu le-am cunoscut la prima sarcină. Și cum să îl determin pe iubirici să înțeleagă că nu îl pot lua în brațe sau în spate, când el plânge că vrea asta doar de la mine, de la nimeni altcineva (dacă mai este cineva în preajmă)? Cum să mai am grijă și de mine, când în jurul meu sunt atâtea lucruri care așteaptă să fie „aranjate”?

Prin urmare, dragi mămici, a doua sarcină poate fi o aventură preponderent neprietenoasă, dar, oricât de greu ar fi, gândul că încă un iubirici se va cuibări în brațele voastre, într-un timp scurt, vă va oferi întotdeauna imboldul de a merge mai departe. Iubiriciul de lângă voi vă iubește și ceea ce face este la fel de pur ca iubiriciul din interiorul vostru.

Ieri am văzut atâtea mulțumiri pe Facebook încât mai că am început să mă simt vinovată. Nenumărați oameni au început să mulțumească pentru realizările din 2019 de parcă ziua de 31 decembrie este ziua recunoștinței la români. Unii au mulțumit pentru sănătate, alții pentru realizările profesionale și personale. Mulți au mulțumit pentru bebelușii pe care îi au…

Este un trend sau, mai exact, o mască a perfecțiunii. Eu mulțumesc zilnic sau aproape zilnic pentru ceea ce am și îmi propun să fiu mai bună pe zi ce trece, doar că acest aspect îl cunosc doar eu. Nu aștept sfârșitul anului să inventariez minunile din viața mea și nici nu consider că ar trebui să le etalez. În plus, pentru un copil, mulțumești încă din momentul în care are mărimea unui bob de strugure și nu te oprești din mulțumit vreodată. Un copil nu este o realizare, este o binecuvântare.

Am scăpat de câțiva ani de nebunia urărilor copy-paste, dar, dacă le primesc, nu uit să mulțumesc. Pentru noul an îmi doresc sănătate pentru toți. Și multă înțelepciune.

La mulți ani!

De sărbători, evit cât se poate risipa alimentară. Nu îmi place să gătesc în exces, să fac abuz de mâncare sau să arăt că îmi permit o masă îmbelșugată. Momentan, nu este cazul să gătesc prea multe de sărbători. Cât timp există carne și prăjituri, nu avem alte nevoi alimentare. În plus, de sărbători, mergem pe la părinți. Suntem norocoși că locuiesc în apropiere, așa că profităm.

Am mâncat peste tot, numai nu acasă. În prima zi de Crăciun am cules urzici, iar, în cea de-a doua, am făcut o ciorbă delicioasă de urzici, dis-de-dimineață.

Pentru iubirici a fost obositor, a avut un program mai haotic, dar și-a revenit rapid. N-a lipsit somnul de după-amiază și nici ciorba sau supa de zi cu zi. Pentru noi a fost bine. Am mâncat, ne-am odihnit, am cerut zăpadă și n-am primit.

Cu siguranță, am fi putut opta pentru sărbători departe de casă, iubiriciul nefiind un copil problemă, de obicei. Am preferat să evităm însă aglomerația, să ne bucurăm de liniște și de momentele petrecute împreună într-un mediu iubit de toți.

Revelionul îl vom sărbători la fel, refuzând orice ofertă de a petrece în vreun restaurant, departe de cel mic. Unii ne înțeleg, alții se prefac că ne înțeleg. Nu este vorba de dependență vizavi de iubirici. Considerăm doar că momentele acestea nu ar trebui petrecute separat de el. Va crește rapid și nu vom mai avea șansa sărbătoririi prea multor evenimente împreună, așa că petrecerile dintre ani mai pot aștepta.

Ce poate fi mai frumos decât să ne bucurăm cu toții de familiile noastre, să uităm de grijile cotidiene, să ne iubim, să zâmbim, să ne răsfațăm după bunul plac?!

Sărbători cu bine!

Avem un copil pe care îl hrănim zilnic cu iubire și fericire. O minune de copil care nu știe să fie supărat, o minune care plânge rareori când se lovește mai rău sau când vrea ceva. El este bucuria noastră și noi suntem bucuria lui.

Ne alintăm de câte ori simțim nevoia. Și el vine fericit și ne îmbrățișează, cu sau fără motiv. Dacă mami și tati se îmbrățișează și se sărută, în secunda următoare zice: „și eu veau, și eu vin”. Sare rapid în brațele unuia dintre noi, ne ia de gât pe amândoi și așteaptă să fie pupat pe obraz, de amândoi, în același timp.

Rareori se întâmplă să meargă la somn doar cu unul dintre noi, iar atunci întreabă de câteva ori unde este mami sau tati. Până când își face apariția și celalalt, în pat, minunatul are grijă să se alinte, să ofere pupici și îmbrățișări, să arate că îi râde sufletul de fericire.

Aseară, când a ajuns soțul în pat, iubiriciul mă ținea de gât. Dintr-o dată, l-am auzit: „tati, îmi pace ne iubim toți!”. A întins mâna, l-a luat de gât și pe tati și a așteptat să fie pupat și îmbrățișat de amândoi. Așa arată fericirea noastră și nimic nu se compară cu aceasta.

Iubiți-vă cu toții! Învățați-vă copiii să iubească și să fie iubiți!

Când copilul petrece ore în șir cu smart phone-ul sau cu tableta în mână, părintele se consideră fericit, mândru de realizarea majoră a acestuia.

Pentru mine, telefonul este un fel de bau-bau care ajută la creșterea tensiunii în fix 2 secunde. Recunosc, am avut un moment în care, în urmă cu un an, i-am dat iubiriciului telefonul. Eram în mașină, el plângea, nu se liniștea nicicum, așa că mi-am zis să încerc și cu telefonul. I l-am ținut în mână și el a devenit și mai agitat uitându-se și văzând diverse videoclipuri în lista de vizualizare. În nici 5 secunde, era disperat să apese pe alt videoclip. La un moment dat, mi-a luat telefonul din mână și l-a aruncat. Cam acesta a fost momentul în care am decis că telefonul nu este pentru copii, indiferent de cât de disperată aș fi să îl calmez.

Singurul moment când are voie să se uite pe telefonul meu este ziua, înainte de somn, când telefonul este în mâna mea și vizualizăm videoclipuri în care protagonistul este el sau vreun prieten de-al lui. Și nu în fiecare zi.

Ceilalți părinți se mândresc că picii lor folosesc telefonul și nu le poți reduce bucuria. E și normal ca micuții din zilele noastre să „știe” să utilizeze un telefon sau o tabletă. Ne au pe noi ca model. Dacă noi stăm toată ziua cu ochii în telefon, apăsând cu degetul pe display din 2 în 2 secunde, ei nu fac altceva decât să ne imite. Și nu e greu să pui degetul pe ceva ce îți place. Or fi ei copiii super mega inteligenți, dar telefoanele smart le ușurează foarte mult eforturile de a obține ceva. Dacă le dăm un telefon cu butoane, sigur nu mai reușesc să fie la fel de agili.

Sunt puțini copiii care nu ar reuși să utilizeze un smart phone, așa că, dragi părinți, laudele voastre nu sunt vreo reușită de geniu precoce. Dacă ar fi așa, genialitatea ar fi la fiecare pas. Doar că, această genialitate închipuită va conduce, în cele mai multe cazuri, la eșecuri greu de remediat. Copiii voștri vor deveni leneși, inadaptați, cu deficit de atenție, deloc pasionați de lectură, pretențioși. Vor cere din jumătate în jumătate de an un telefon mai performant, vor cere lucruri pe care nu vi le permiteți și nu vor avea limite. Vă vor răsplăti nu cu genialitate, ci cu obrăznicie, dezinteres pentru școală și pentru activități casnice. Și nu veți înțelege unde ați greșit că doar le-ați oferit totul. Da, le-ați oferit lucruri materiale, dar nu le-ați oferit din timpul vostru, din atenția și iubirea voastră.

Până acum, iubiriciul a refuzat nepoliticos dulciurile primite de la colegi și de la educatoare, oferite cu diferite ocazii. Recunosc că am fost mândră de el, căci, deși nu conștientizează, spune „nu veau, nu pace”.

De când am știut că bebele nu mai este bebe și va merge la grădiniță, mâncarea a fost prima problemă aparent imposibil de gestionat. Și acum, după 2 luni de grădiniță, sunt stresată din cauza pachețelului de la grădiniță. Norocul meu este că iubiriciul este mofturos și ușor rușinos. Cunoscându-i aceste „atribute”, stau liniștită că nu ia din mâncarea colegilor, mâncare predominant nesănătoasă. Fiind și prea mic, nu îi pot da orice în pachețel, dar, dacă are corn sau covrig cu semințe de susan, este fericit și își hrănește stomacul. Nu sunt 100% împăcată că mănâncă așa ceva, dar comparativ cu mezelurile, dulciurile, grăsimile și alte alimente ce se găsesc în pachetele colegilor, iubiriciul mănâncă sănătos.

Dacă pentru pachețel am ales varianta safe, teama rămâne la dulciuri și sucuri. La acest capitol, principalele vinovate sunt educatoarele. Ar trebui să interzică orice dulce, cu excepția celor gătite de mămici cu atenție la ingredientele utilizate. Decât să ofere bomboane sau ciocolată colegilor, mai bine să nu aducă nimic de zilele de naștere sau de onomastici. Acum, copilul nu este tentat de dulce, dar, treptat, văzând mereu pe ceilalți colegi cum mănâncă dulce, sigur va ceda și el.

În plus, nu toți copiii au posibilitatea financiară de a aduce torturi din cutii de suc și ciocolată scumpă. De ce să se simtă inferiori? Sau de ce să fie nevoiți părinții să facă un efort financiar pentru a duce la grădiniță dulciuri dăunătoare sănătății tuturor copiilor?

Ori se interzic de la început aniversările în cadrul grădiniței, ori toate mămicile cad de acord să aducă o prăjitură home made din ingrediente adecvate. Un simplu chec cu puțin zahăr, cu nuci, stafide sau orice fructe decongelate sau uscate este mult mai sănătos decât orice dulce din comerț, iar apa o beau toți copiii. Brioșele sunt și ele o alegere sănătoasă, plus că sunt ușor de realizat. Sunt atâtea rețete prietenoase cu minunile noastre încât oricine poate prepara ceva simplu și sănătos.

Părinții nu își pot hrăni sănătos copiii cât timp nu sunt susținuți de educatoare și de toți cei care interacționează cu ei. Copiii sunt curioși, sunt tentați să guste, iar dulcele devine un drog. Cu cât descoperă acest drog mai târziu, cu atât este mai bine pentru ei. Pe măsură ce cresc, pot înțelege de ce dulciurile nu sunt sănătoase și de ce trebuie consumate cu moderație sau deloc.

Nu este o realizare dacă un copil învață să mănânce o napolitană, o bomboană, o ciocolată dăruită de tine, un adult permisiv. Este o iresponsabilitate cu care te vei lauda, în timp ce părintelui îi va fi foarte greu să îi explice unui copil de 2 ani că nu îi fac bine dulciurile. Și nu, nu pățește nimic dacă va consuma o dată un dulce, dar de ce e musai să consume acel dulce? Doar pentru că așa ai procedat cu propriul copil sau pentru că nu știi ce înseamnă un copil?

Minunatul nostru are 2 ani și o lună și am reușit să îl ținem departe de antibiotice. Știu că părem nebuni pentru mulți, inconștienți pentru cei apropiați nouă, dar am decis să ne informăm bine și să nu ascultăm mereu de medici.

De când a intrat în colectiv, minunatul a fost mai mereu virusat. Cu mucii ne-am obișnuit, a scăpat mereu fără medicamente, dar, de curând, a fost lovit de o tuse care ne-a distrus psihicul și care ne-a obosit fizicul. Timp de o săptămână, a tușit destul de des, iar, în timpul somnului, tusea se accentua și, aproape zilnic, exista un episod de vomă. Noaptea parcă avea o oră fixă, ora 00.00. Cum îl auzeam că tușește des, cum eram în picioare lângă pătuț, pregătiți de curățenie.

Am fost disperați, fără doar și poate, dar nu am lăsat pe nimeni să descopere această disperare. Toți cei care ne-au trecut pragul erau înțelepți, cu experiență, numai noi eram inconștienți că lăsăm copilul să facă complicații la plămâni, în loc să îl ducem la medic. În primele 4 zile, i-am dat un sirop plin de zahar. L-a acceptat cum l-a acceptat. Am sunat medicul pediatru, mi-a recomandat un alt sirop, dar m-a liniștit, spunându-mi că e foarte bine dacă vomită. Asta știam și noi, dar a contat pentru psihicul nostru încă o părere avizată. Nu l-am cumpărat, am mers pe varianta soțului, o linguriță cu miere și o picătură de tinctură de propolis, ambele producție proprie. Să scap de gura familiei, am mers la farmacie, să cumpăr minunea de sirop recomandată. Farmacista mi-a sugerat să iau un alt sirop, care ajută la dizolvarea mucusului. L-am luat și ne-am chinuit să i-l administrăm. Iubiriciul parcă știe că medicamentele nu au cine știe ce efect, așa că le refuză categoric. L-am păcălit, l-am ținut de nas etc. Ne-am chinuit. Cel mai tare ne-au chinuit vorbele înțelepților, care nu înțeleg cum de nu suntem capabili să administrăm unui copil niște medicamente. Nu, nu suntem. E simplu de înțeles. Dacă îl ținem de mâini, de picioare, de nas, strânge dinții, deci, adio sirop. Sau, dacă îl ia, îl vomită sau îl scuipă. Prin urmare, terorizăm copilul degeaba.

Am sunat alt medic și, printr-un singur apel telefonic, am ajuns la o listă de 6 medicamente, printre care neapărat antibiotic. A omis pansamentul gastric, dar m-a asigurat că se va face bine garantat. M-am minunat, ba chiar m-am blocat și mi s-a întărit convingerea că nu trebuie să am încredere în medici. N-am cumpărat nimic din cele spuse. Este a doua oară când i se recomandă antibiotic copilului și îl refuzăm.

Am mers la medicul pediatru la consult. M-a liniștit spunându-mi că la plămâni nu aude nimic ieșit din comun. Surprinzător, nu mi-a recomdat antibiotic. M-am mirat, așa că îi voi mai cere părerea.

Am dat peste un alt medic, la o nuntă. I-am povestit despre tusea iubiriciului și mi-a zis să las copilul în pace, să nu îl cocoloșesc. Alt medic bun, nebun ca noi. Doamne ajută, mai dau și peste medici care nu sar cu antibioticul de parcă ar recomanda apă.

Acum este bine, puțin mucios. Tușește mai rar, doarme bine.

Am preferat să fim mereu discreți în ceea ce privește viața personală, dar și pe plan profesional. Nu am vrut să epatăm sub nicio formă. Am ales să ne bucurăm de succes sau de evenimentele frumoase din viața noastră alături de oameni apropiați, care să se bucure sincer de reușitele noastre.

De când l-am cunoscut pe soțul meu parcă sunt chiar mai misterioasă pentru amatorii de bârfe. Nu am postat poze împreună pe rețelele de socializare până după nuntă. Nici acum nu o facem prea des. Și dacă suntem discreți cu noi, suntem și cu fiul nostru. Mai postez câte o poză cu el o dată la câteva luni, deși recunosc că au fost zile la rând în care aș fi vrut să arăt tuturor ce minune de copil am, cât este de frumos și câte chestii istețe zice și face, comparativ cu alți copii de vârsta lui. M-am limitat la a încărca fotografia și la a renunța la postare, zicându-mi că intimitatea noastră sigur nu interesează în mod special pe cineva.

Și noi am putea posta zilnic zeci de fotografii, de clipuri, pline ochi de zâmbete. Ne-am putea eticheta în diferitele locuri pe care le vizităm, împreună cu oamenii deosebiți pe care i-am cunoscut sau cu aceia care ocupă un loc special în inimile noastre. Dar cui ar folosi? Cu ce ar fi așa-zișii noștri prieteni mai interesați de noi când ar vedea ce facem, unde suntem, ce mâncăm și cu cine? Cu siguranță am atrage mai multă invidie într-o lume în care invidia și frustrarea creează monștri.

Nu m-am lăudat nici măcar cu susținerea tezei de doctorat sau cu acordarea titlului de doctor în economie, cu toate că am depus o muncă titanică, cu atât mai mult cu cât am rămas însărcinată în perioada studiilor doctorale și chiar am fost un an și vreo 2 luni mămică doctorandă. Au știut cât mi-a fost de greu să le îmbin pe toate doar cei foarte apropiați. Ori acești apropiați mă întreabă frecvent ce fac, cum îmi merge, ce face soțul meu, cum este copilul meu. De ce să fac publice niște momente frumoase din viața noastră când le pot trimite în privat sau le pot trăi live cu cei dragi alături?

Copilul meu nu este imaginea vizuală a acestui blog, este doar sursa inspirației mele. Cei interesați să afle poveștile noastre, le citesc și fără a vedea chipul angelic al iubitului meu fiu. Noi făurim amintiri, ne bucurăm de fiecare clipă împreună, îi mulțumim lui Dumnezeu (fără să ne lăudăm) pentru fiecare moment al vieții noastre. Trăim viața așa cum ne este dată, cu bune, cu rele. Dacă bucuriile noastre ar fi postate și ar atrage invidie, necazurile noastre ce ar atrage?

De fiecare dată când primește bani, băiețelul meu știe ce are de făcut cu aceștia. Imediat îmi spune: „mami, tatoane, camete, mute, mute!”. Nici nu vă puteți imagina fericirea din ochii lui, mai ales atunci când îi spun: „da, mami, luăm multe, multe tractoare și camionete.” Îi râde efectiv sufletul. Îi vibrează fiecare părticică a corpului.

Dacă ar fi după el, și-ar cumpăra zilnic câteva tractoare și camionete (aici intră și buldozerele, excavatoarele și alte asemenea utilaje). Știe toate magazinele unde ar putea găsi ceea ce își dorește, iar, dacă este într-un oraș necunoscut, imediat găsește magazinele de maxim interes. Cert este că nicio jucărie nu are efectul pe care îl au utilajele asupra lui. Probabil și pentru că a crescut printre utilaje, deși, până de curând, îi era frică să se urce în ele. Nici acum nu se urcă mereu și cu oricine.

Deși nu mă încântă să „parchez” zilnic utilajele prin casă, nu am cum să îi stric bucuria de a avea jucăriile pe care și le dorește. Doar că toate le primește cu măsură, iar majoritatea au fost cumpărate de bunici, unchi, mătuși, verișori, care îi cunosc și îi alimentează pasiunea.

Poate va deveni inginer auto precum tatăl său. 😊 Sau poate este doar o etapă a copilăriei, având în vedere că nu are acces la desene animate ca să descopere alte pasiuni. Oricum ar fi, mă pregătesc zilnic pentru noi și noi utilaje care să fie garate în lada cu nisip, afară, sau pe undeva prin casă.

Să îți crești sau nu copilul în funcție de informațiile din cărți este o alegere.

Eu sunt mai ciudată și, cu siguranță, fiecare mamă este ciudată în felul ei. Știu că îmi doresc un copil sănătos, educat, echilibrat, cu bun simț. Dar, copilul meu este unic, la fel ca fiecare copil din acest univers. Citesc cât să am habar despre anumite etape ale dezvoltării sale, însă, de cele mai multe ori, citesc pe diagonală și aleg să folosesc doar informațiile pe care instinctul le consideră potrivite pentru creșterea armonioasă a celui mai minunat copil din univers – copilul meu.

Mi se pare o nebunie să îți crești copilul ghidându-te doar după informațiile citite în cărți, dar mi se pare de-a dreptul iresponsabil să îți crești copilul ca acum 2-3, chiar 4 decenii, mai ales ca acum tehnologia permite o informare complexă.

Este datoria mea să ascult și să citesc. Responsabilitatea cea mai mare constă în selectarea informațiilor și în aplicarea lor. Fiecare medic, indiferent de specialitatea sa, are propriile credințe și opinii. Niciunul nu este perfect și niciunul nu deține adevărul suprem în materie de creștere și nutriție. De aceea, eu, ca mamă bună sau mai puțin bună, voi gândi profund și voi îmbina informațiile, voi încerca să fiu obiectivă și voi oferi copilului meu tot ceea ce eu și tatăl său considerăm potrivit.

Nu vreau să fiu prea strictă, nu vreau să îi învinovățesc pe autorii cărților citite pentru insuccesele mele ca mamă. Vreau să fiu principalul responsabil pentru dezvoltarea completă a fiului meu. Nu vreau să cad în extreme, să devin fie prea dură, fie prea permisivă. Vreau ca iubitul meu fiu să fie sănătos și fericit. Sănătatea i-o dă Dumnezeu, iar eu am grijă să i-o mențin, în timp ce fericirea i-o oferim noi, părinții, bunicii, verișorii, toți cei care îl considerăm o minune.

Nu există mamă ideală, nu există carte ideală, dar există copii ideali și aceia sunt copiii noștri. Să îi îngrijim cu iubire și vor dărui iubire! Să îi respectăm și vom primi respect!