Mamă neBUNĂ

Nu am fost niciodată de acord cu suzeta din diverse motive. Principalul motiv a fost ca bebele meu să nu își găsească alinarea în suzetă și să nu devină dependent de ea, uitând de noi și cufundandu-se într-o lume a lui.

Am fost însă și conștientă că suzeta m-ar fi putut ajuta în multe momente dificile, doar că până în jurul vârstei de 7 luni am refuzat să îi ofer vreo suzetă, cu toate că, în zilele noastre, există în magazine tot felul de suzete. Pe la 7 luni am cedat și i-am oferit suzeta pe timp de noapte și în timpul somnului de după-amiază. Ușor, ușor, suzeta a fost prietena fiului meu și în timpul călătoriilor cu mașina. Am descoperit că era mai liniștit dacă avea suzeta. Indiferent de cât de rar suzeta, simțeam povara vinovăției. Vedeam în jurul meu copii dependenți de suzetă și mă mai despovăram gândindu-mă ca fiul meu nu trage non-stop din suzetă.

Când bebele meu a împlinit 1 an și 5 luni, deja nu mai suportam suzeta. Consideram că devine dependent de ea, deoarece, de fiecare dată când o găsea, o ducea repede în gură. Noaptea, cum se foia puțin în pătuț, cum căuta rapid și disperat suzeta. I-am spus soțului că ar fi cazul să ne înarmăm cu răbdare și să ascundem suzeta, așa că, într-o vineri seară, l-am adormit fără suzetă. Norocul a fost că soțul meu m-a susținut și nici el nu a fost adeptul suzetei, chiar dacă știa că noaptea se va trezi mai des.

Din seara în care ne-am propus să excludem suzeta din viața copilului, aceasta a dispărut complet. Nu am cedat, am fost răbdători și am alocat mai mult timp adormirii, lucru pe care îl facem și în prezent, la aproape 2 luni de la despărțirea de suzetă.

Sunt convinsă că, dacă nu făceam pasul excluderii suzetei chiar atunci, acum ar fi fost mult mai greu. Noaptea doarme bine, a uitat complet de ea. În mașină, sunt momente și momente, dar reușim să le depășim cu succes, fără suzetă și fără telefon sau tabletă. Prin urmare, pentru fiul meu, despărțirea de suzetă a fost ușoară și sunt mândră că nu l-am lăsat să devină dependență.

Multe dintre mămici se simt cât tancul în timpul sarcinii și, mai ales, după naștere. Este destul de dificil să observi cum crește mărimea hainelor pe care le porți și cum hainele avute devin mai mult decât neîncăpătoare. Frustrarea este cu atât mai mare cu cât numărul kilogramelor acumulate a depășit cu mult kilogramele planificate inițial. Să ajungi să porți mărimea M sau L când în trecut intrai în haine XS este dramatic de-a dreptul. Te simți uriașă, neatrăgătoare, posesoarea unei grăsimi sfidătoare.

Acumularea kilogramelor este, fără doar și poate, o depresie „grasă”. Devii depresivă când te uiți în oglindă, când faci duș, când încerci periodic hainele din trecut și constați de fiecare dată că mai ai mult de slăbit, dar și atunci când vezi mămici cu un corp de invidiat.

Ai ține o dietă, dar cine are timp de dietă când abia ai 2 minute (dacă le ai) să înfuleci ceva. Ai merge la sală sau la masaj, dar ce te faci că nu are cine sta cu copilul. Ai face exerciții fizice acasă, dar mereu apare altceva mai important de realizat. Te consolezi cât de cât cu faptul că începe copilul să meargă și alergi toată ziua după el, ceea ce înseamnă că vei slăbi. Copilul merge, tu faci kilometri și realizezi că mai ai câteva kilograme care te deranjează. Începi să te obișnuiești, doar că, uneori, depresia grasă revine. Speranța moare ultima, așa că încă speri că, în timp, vei mai slăbi.

Nu există casă fără un sertar cu medicamente, pentru toate „bolile”, pentru toții membrii familiei. Sau, dacă există, eu nu cunosc cazuri.

Românii au o pasiune pentru medicamente. Să aibă de toate pentru toți, în cazul în care se ivește o problemă de sănătate. Românul nu cumpără medicamente la bucată, ci la cutie, să se asigure că are și pentru viitor. Tot românul este acela care pentru o simplă răceală/viroză cumpără un sfert din farmacie, că nu a învățat nici până acum că hidratarea și odihna sunt cele mai bune medicamente în asemenea cazuri.

Nu îndrăznesc să afirm prea multe despre antibiotice. La noi, ca la nimeni altcineva. Se recomandă antibiotic în masă. De ce să se chinuie vreun pic organismul și să se formeze anticorpi când antibioticul distruge stomacul și, în timp, nu își mai face efectul, consumatorul fiind mereu nevoit să caute un antibiotic cu efect mai puternic.

Dar, când vine vorba de copii, părinții au grijă să colecționeze cutii întregi de medicamente. Pe lângă recomandările medicilor pediatri, ascultă și de sfaturile farmaciștilor. Și, plecând după un simplu medicament, se întorc acasă cu o plasă de medicamente. Chiar zilele trecute mi-a povestit soțul despre naivitatea oamenilor neinformați, mai exact, despre un tată amărât (căci se vedea ușor acest lucru pe chipul său și din conținutul portofelului), care, ajuns la farmacie pentru a-i cumpăra bebelușului de 3 luni medicamente pentru constipație, a plecat acasă lefter și cu plasa plină. Doamna farmacistă a fost atât de amabilă încât i-a oferit tot ce există în farmacie pentru constipație, și nu la bucată, ci la cutie. I-a dat până și alt lapte praf. Dar oare acel bebeluș chiar era constipat? Și oare nu era mai bine să îi ofere un singur „leac medicamentos”, dacă tatăl nu voia să își ducă puiul la medicul de familie sau la oricare altul? E așa simplu să îți oferi părerea neavizată și să îndopi un biet bebeluș cu tot felul de chestii! De ce nu sunt educați oamenii care nu au acces la informație sau care nu știu ca există informații pentru creșterea unui bebeluș? De ce, în momentul în care o femeie este depistată de ginecolog ca fiind însărcinată, nu se are în vedere educarea sa? Chiar așa nepăsători suntem?

Farmaciștii oare urmează ceva cursuri de update astfel încât să fie mai bine informați decât medicii? M-aș bucura să fie așa, dar totuși… Hai să fim precauți, să oferim copilului doar ce este cu adevărat necesar.

Putem face economie la medicamente, căci sertarul în care le depozităm sigur poate avea și o altă gazdă.

Mă aflu în criză de timp mai mereu. Cu cât încerc să fiu mai organizată, cu atât constat că planurile mele nu pot fi mereu realizabile. Îmi propun anumite activități, dar, în timp ce mă apuc de vreuna dintre acestea, apar alte 2,3,4 activități conexe. În plus, de fiecare dată când îmi propun să mă relaxez, karma îmi demonstrează că este imposibil.

Celebra sintagmă „Atragi ceea ce gândești” este, adesea, invalidă. Îmi doresc să am mai mult timp pentru mine, visez la acest aspect, fac demersuri serioase în acest sens, dar rezultatul este mai mereu negativ. Pentru o mamă de bebeluș, fie el și de aproape 1, 5 ani, timpul liber reprezintă un vis frumos, greu de pus în practică.

Ca mamă accepți însă multe, inclusiv absența timpului pentru activități de relaxare. Uneori cedezi, simți că zenul a pierit definitiv, mai ales atunci când nu te simți bine și tânjești după liniște. Îți vine să țipi, să fugi, să cerți copilul, poate chiar și să îl arunci, dar uiți repede aceste accese de furie și învingi din nou căci, așa cum se întâmplă mereu în asemenea momente, apare ceva ce îți poate pune capac, ceva ce necesită rezolvare urgentă. Și nu mai ai timp de văicăreli, de plâns, de nervi, că doar trebuie să gestionezi corect neprevăzutul iscat.

Ca mamă, nu ai timp să bolești, nu ai timp să suferi, nu ai timp sa plângi, nu ai timp să îți consumi energia în vreun mod negativ. Cu toate că stai toată ziua acasă, supraveghind un copil ce pare pâinea lui Dumnezeu, hrănindu-l, jucându-te cu el, explicându-i de 100 de ori anumite lucruri etc., pentru mulți, nu ai motive să fii obosită, ce să mai pomenesc de a fi epuizată.

Perfectă sau nu, bună sau nebună, organizată sau dezorganizată, cu un copil mai mult sau mai puțin solicitant, o mamă trebuie să învețe mereu să iasă din impas. O mamă nu are timp să stea 2 ore în pat, liniștită. Nu are timp să zacă. O mamă merge la baie cu copilul după ea. Gătește cu copilul în brațe, renunță la a se hrăni pentru a rezolva o sarcină ce nu poate aștepta. O mamă este nevoită să își ascundă suferința/starea de rău și să aibă aceeași energie cotidiană pentru a se juca. Toate aceste eforturi insesizabile au loc doar pentru că o mamă se hrănește cu satisfacția fericirii copilului său și nimic nu pare imposibil.

Totul este Smart, însă generațiile tind să devină non-smart din cauza utilizării în exces a noilor tehnologii. Deși fiul meu este mic, mă îngrozește gândul că, într-o zi, nu voi reuși să gestionez anumite situații problemă și că voi ceda presiunilor sale de a-l lăsa în fața unui TV/smartphone.

Încă de acum avem probleme cu televizorul și telefonul din cauza mea și a altora. L-am lăsat pe pișcot să vadă câteva minute niște clipuri muzicale „specifice” vârstei și atât mi-a fost. De atunci, îmi cere zilnic, de câteva ori, să îi pun clipuri. Uneori cedez, alteori nici nu vreau să iau în calcul această opțiune de petrecere a timpului. Recunosc că mi se rupe sufletul când îl văd plângând sau trist din cauză că nu îi este permis să vadă ceea ce își dorește, însă nu vreau să pic în capcana obișnuinței. În rarele momente în care eu sau soțul cedăm și îl lăsăm câteva minute în fața televizorului, fericirea copilului nostru este extremă. Îi râde fiecare milimetru al chipului său suav, îi vibrează tot corpul de plăcere, dansează cu pasiune și, în același timp, stă cumințel pe canapea de teamă să nu îi stingem televizorul. Dar, oricât de greu ne este să îi răpim aceste clipe de fericire, zilele fără TV sunt tot mai numeroase.

Mereu auzim că va veni ziua în care vom renunța la ideile noastre preconcepute legate de TV sau telefon. Noi ne spunem că vom oferi totul cu măsură. Acum pare greu de realizat, însă ne încurajăm reciproc (eu și soțul meu) și sperăm să avem un băiețel fericit și fără să fie sclavul jocurilor și al clipurilor audio-video. Momentan gestionăm eficient situația. Probabil vom mai face greșeli, dar, cu siguranță, le vom corecta. Nimic nu este imposibil. Avem încredere că vom găsi suficiente activități încât să nu se simtă absența ecranelor cu videoclipuri atractive.

Cine spune că este o mamă perfectă, ar trebui să se mai autoevalueze o dată. Nu există mamă perfectă oricât am insista să căutăm una. Există doar mame care se străduiesc să ofere cât mai multe beneficii copiilor lor, dar sunt și mame care se situează de cealaltă parte a baricadei, mame cărora nu le pasă prea mult ce se întâmplă cu copiii lor. Sunt mame cu toatele. În unele se trezește instinctul matern pozitiv, în altele instinctul matern e negativ sau trece printr-o aură nefavorabilă. Fiecare este responsabilă de alegerile pe care le face pentru creșterea armonioasă a copilului său.

Mă bucură să observ că sunt multe mămici care se informează continuu pentru satisfacerea tuturor nevoilor pe care le are copilul. Ar fi frumos să fie majoritatea mamelor informate, dornice de cunoaștere. Din păcate, deși au acces la informație, sunt și mame cărora nu le pasă prea mult de nevoile micuților, care își cresc copilul așa cum o făceau bunicile noastre pe vremea când nu existau atâtea studii, iar accesul la informații era mai mult decât deficitar. Pe cele din ultima categorie le compătimesc. Aș avea vorbe mai dure, doar că prefer să nu fiu „omorâtă” cu vorbe și mai știu eu ce dovezi de incultură.

Sunt o mamă care se informează, dar care nu exagerează. Nu sunt absurdă, nu intru în polemici, nu jignesc pe cele care nu procedează ca mine. Ofer doar sfaturi argumentate pentru cine ține cont de ele. Și sunt o mamă care, pe grupurile specifice din care fac parte, sunt inactivă. Am vrut de multe ori să intervin, să postez, însă am ajuns la concluzia că este mai bine să nu o fac. Dacă pot ajuta, o fac printr-un mesaj privat. Prefer să fiu invizibilă pentru că am observat cum răutatea predomină. Mămicile solicită un sfat și se trezesc cu zeci de comentarii răutăcioase. Nu înțeleg de ce oamenii nu se rezumă la a răspunde fix la subiect, așa cum nu înțeleg mamele care își compară copiii. Gen: câte kg are copilul vostru că al meu, la vârsta x, are n kg. Dar chiar nu îmi pasă ce face fiecare cu copilul său. Dacă părinții vor să își învețe copiii să scrie de la 1.5 ani, e alegerea lor. Să fie ai lor genii și al meu să fie sănătos, nu de alta, dar sunt 100% sigură că va învăța și el să scrie când se va plictisi de jucării și de jocurile copilăriei.

Și încă un aspect important. Nu agreez mămicile care își lasă copiii singuri doar pentru a face nu știu câte feluri de mâncare pe care să le posteze pe grupuri pentru a arăta cât sunt de pricepute. Nu există copil care să nu vrea să stea „atârnat” ca maimuțica de mama sa. Sunt convinsă. Bag și mâna în foc. Cum să îmi las copilul să plângă sau să stea la televizor doar pentru ca eu să testez rețete pe stomacul lui. Copilul meu e adeptul mâncărurilor simple. E pretențios la texturi, nu mănâncă nimic din ceea ce nu vrea. O avea el timp să le guste pe toate. Îi gătesc zilnic mâncăruri rapide, cu ingrediente provenite din surse sigure, fără să fac exces de alimente injectate. Mănâncă la vară tot ce vrea din propria grădină. Nu consider că vitaminele din căpșunile existente în extrasezon îi sunt imperios necesare.

Știu, sunt superficială, nebună, neglijentă, am casa plină de jucării, gătesc cu copilul lângă mine, nu îl las la televizor (poate doar 10 minute pe zi), îl iau în brațe de câte ori vrea. El este fericit, noi suntem fericiți, nu jignim pe nimeni. Ne bucurăm din plin de momentele petrecute împreună. De ce nu pot toate mamele să facă același lucru? Nu mâncarea super arătoasă și obiectele de bucătărie scumpe îl determină pe copil să mănânce, la fel cum nici jucăriile și activitățile montessori nu îl fac mai isteț pe cel mic. Istețimea se moștenește și se dezvoltă în timp. Hrăniți-vă copilul cu iubire, cu zâmbete și cu timp petrecut împreună și o să fie un copil perfect. Mă rog, aproape perfect.

Nu începusem diversificarea și eram deja stresată că nu voi reuși să fac față acestui aspect important din viața bebelușului meu. De când s-a născut cel mic am tot citit articole despre diversificare, am aderat la grupuri specifice pe rețelele de socializare și am refuzat orice picătură de apă/ceai și orice fărâmă de hrană solidă pentru bebe.

Am auzit multe, am primit sfaturi, am solicitat părerea pediatrilor și am decis să fac exact așa cum consider.

Am început diversificarea la 6 luni fără o zi sau două. M-am grăbit pentru a fi și soțul acasă la prima masă solidă a bebelușului. Am considerat că primul piure trebuie considerat un eveniment important. Am ales dovlecelul pentru un tranzit sigur. Și copilul nostru a fost incantat, a gustat puțin, poate puțin mai mult decât ar fi fost necesar.

Mi-am achiziționat un aparat de gătit la aburi pentru ușurarea muncii (deși sunt multe obiecte de spălat), dar și pentru a păstra cât mai multe proprietăți ale legumelor și fructelor. Am avut dop în urechi atunci când auzeam „pe noi mama nu ne-a mai crescut cu legume la aburi și, uite, că suntem sănătoși”. Dopurile pentru urechi încă le păstrez, dar, să revenim la diversificare.

În primă lună, gătitul nu a fost o povară. Am avut un fel de program, dar nu program cu ore fixe pentru a lua prânzul. În cea de-a doua lună, am introdus nelipsitele banane, preferate și în prezent. Am optat mereu pentru legume și fructe românești, din surse cât mai sigure, deși diversificarea m-a împins și către fructe și legume care nu se găsesc în grădinile și livezile din România. Totul a fost și este încă limitat din acest punct de vedere.

„Greul” a început în momentul introducerii celei de-a treia mese. Vase multe, răbdare, imaginație pentru combinarea alimentelor, plus calmitate pentru a răspunde tuturor celor care mă întrebau de ce nu folosesc sare și zahăr, de ce nu îi ofer mâncare „obișnuită” etc.

Ce a fost mai greu a urmat zilnic. Eram disperată că bebele meu nu mânca tot ceea ce mâncau alți bebeluși de vârsta lui, fie pentru că nu accepta, fie pentru că nu aveam timp să gătesc ceea ce vedeam că gătesc alte mame perfecte, cu, poate, mai mult timp liber sau cu ajutoare. Am încercat să fac cât mai multe cu copilul atârnat de mine. Uneori am reușit, alteori am cedat.

Am renunțat însă la a găti zilnic cât mai multe feluri de mâncăruri și de gustări. Aș pierde din timpul alocat fiului meu, soțului sau somnului și chiar din timpul alocat mie. Fiul meu oricum este pretențios, deci nu ar mânca nici acum ceea ce observ că mănâncă alți copii. E fericit cu ceea ce îi ofer, iar uneori mai facem și mici excepții, mai ales dacă suntem în vizită. Recunosc, mă deranjează maxim când i se oferă pâine în exces sau când alții îi dau tot felul de chestii spunându-mi că nu pățește nimic.

Totuși, parcă acum sunt mai terorizată de spălat vasele decât de gătit. Și nu, nu îmi iau mașină de spălat vase din mai multe motive.

Pe acest blog se află o parte a sufletului meu de mamă, de om realizat personal. Sufletul meu ar spune mai multe decât se află pe blog, însă, adesea, cuvintele sunt inexistente pentru descrierea exactă a trăirilor mele unice și memorabile.

Am scris, fără exagerare, mii de pagini. Am reușit să abordez subiecte care păreau imposibile, m-am încadrat în tematici și în termene, dar, de cele mai multe ori, mi-e greu să fiu sentimentală, să expun trăiri ale eului de mamă neBUNĂ. Problemele nu țin doar de exprimare, ci și de frecvența scrierilor, frecvență care lasă de dorit.

Dificultatea periodicității articolelor izvorăște din teama de a nu fi superficială, de a nu fi o mamă mediocră în arta scrisului despre cea mai frumoasă perioadă a vieții.

Îmi place să povestesc trăirile mele ca mamă. Poate, cândva, vreo mamă care se simte imperfectă se va regăsi în narațiunile mele stângace. Unicitatea sentimentelor nu va permite o totală empatie, dar m-aș mulțumi cu zâmbete, retrăiri sporadice și aprecieri sincere. Nu sunt disperată să scriu sau să atrag atenția asupra articolelor mele. Scriu ce simt, când simt, cum simt. Cei ce mă vor „descoperi” sunt oameni simpli, care se ghidează după instinct. Cei care vor aprecia frazele unei mame a cărei inspirație s-a sinucis sunt aceia care știu ca perfecțiunea este doar un etalon imperfect.

Nu știu unii cum sunt, dar eu nu prea plec fără bebelușul meu. Nu îmi place să îl știu departe de mine, mai ales acum, când mă tot strigă dacă lipsesc de lângă el. Când trebuie să plec fără el, ne e greu amândurora, dar nu avem încotro. Dar de aici și până la a pleca 2-3 zile departe de el, deși l-aș lăsa în siguranță, e cale lungă. Nici măcar noul an nu ne-a găsit separați pentru că nu aș putea să fiu împăcată și liniștită cât timp el ar sta acasă și noi am fi la restaurant.

Poate greșesc, dar mă dedic trup și suflet copilului. Cum vrea în brațe, îl iau în brațe. Mergem împreună la cumpărături, facem curățenie împreună, ne jucăm, povestim. Nu vreau să regret secundele în care nu i-am fost alături. Construim amintiri cu care o să mă hrănesc eu, căci el nu își va aminti.

Noul an ne-a surprins de această dată puțin speriați, o petardă risipind farmecul artificiilor și de aici s-a cam dus cu zâmbetele copilului meu până când a intrat în casă și a dat de cărți. Dacă eu mă chinuiam ca în prima zi a anului să citesc sau să scriu ceva (ca tot anul să am spor), de această dată el m-a surprins. Nu este o surpriză că îi plac cărțile și sper ca măcar până prin clasa a noua să citească din dragoste pentru lectură. Mă voi ocupa să aibă mereu cărți pentru că ocupă loc puțin și recunoaște cam tot ce este „viu” pe paginile lor. Să aibă o copilărie ca în basme, zic.

Și după o lectură și câteva clipe alături de cei dragi, am ajuns acasă (căci am avut grijă ca noul an să ne prindă brambura) destul de devreme și am dormit cu toții. Ne-am trezit zâmbitori și fericiți și vrem să fim așa tot timpul anului.

Ne grăbim în fiecare secundă a vieții noastre. Nu știu de ce, dar, cu siguranță, ne grăbim și secundele sunt nemiloase. Ne grăbim inclusiv cu urările de sărbători pe care le trimitem cu câteva zile înainte în mediul online, deși ajung la cei dragi nouă în doar câteva secunde. Ne grăbim și apoi regretăm timpul care zboară pe lângă noi. Și graba ne ocupă timp prețios, căci vrem să avem și să facem mai multe decât putem duce. Vrem să demonstrăm că ne permitem lucruri scumpe, mâncare sofisticată, călătorii în țări la care alții visează toată viața și pentru care le-ar mai trebui câteva vieți să și le poată permite.

Nu este rău deloc că vrem TOTUL, dar este rău că totul nu ne satisface, ci ne dezumanizează. Totul este infinit și nu poate fi atins. La fel ca perfecțiunea. Și acest TOT ne termină ca indivizi. Ne dezbracă de sentimente, de bunătate, de fericire, de iubire. Ne omoară și ne transformă în inși egoiști, lipsiți de empatie, de zâmbete, de căldură sufletească. Creează un zid între noi și restul lumii, între noi și persoanele iubite, între noi și Dumnezeu.

Și…mulțumim de ochii lumii. Mulțumim pe rețelele de socializare pentru că „se poartă” și mulțumim o dată pe an, în ultimele zile ale anului. Pe cine ajută? Oamenii dragi primesc mulțumiri oricând. La fel și Dumnezeu. Nu este o zi din an dedicată mulțumirilor. Sau este. Mulțumim atunci când simțim și mulțumim în taină.

Trist este că și copiii noștri se grăbesc. Se grăbesc să crească, să devină adolescenți rebeli și apoi adulți de succes. Și parcă ne grăbim și noi să îi învățăm prea multe, prea devreme. Îi vrem perfecți, mega isteți. Vrem să utilizeze wc-ul la nici un an, să mănânce singuri de pe la 8 luni, să știe minim 2 limbi străine pe la 2 ani etc. Ne chinuim și îi chinuim cu diverse activități în loc să profităm de anii în care mititeii noștri au nevoie de îmbrățișările noastre, de atenția noastră. Copiii noștri au nevoie să fie iubiți, nu zoriți! Noi avem nevoie de amintiri care să ne hrănească bătrânețea, nu de epuizare care să ne fure anii. Și…deși conștientizăm tot răul pe care ni-l provocăm, continuăm să ne grăbim și să ne autodistrugem.